„Fiica mea, transferă-mi banii acum, altfel o să mor. ”
Țipătul disperat răsună din receptor. Ana stătea singură în apartamentul de pe malul râului, cu cererea de divorț încă proaspătă în geantă. Soacra ei era în Elveția, dar vorbea ca o femeie pe punctul de a pierde totul.
— Mamă, de azi nu-ți mai trimit nimic. Timp de 13 ani, Ana o întreținuse pe femeia asta fără să crâcnească. Vila, mașina de lux, vacanțele în Europa, poșeta de firmă cu care soacra se mândrea în fața prietenilor falși — totul fusese plătit din munca ei. În fiecare an, peste 45.
000 de euro. În schimb, în ziua în care Ana descoperise că Andrei o înșală, soacra îi spusese:
— Bărbații mai calcă strâmb din când în când. Dacă nu ți-ai putut păstra soțul, e vina ta. Atunci Ana semnase actele fără lacrimi.
A doua zi, tăiase toate ajutoarele financiare. Nu-și închipuise că după doar trei zile întreaga familie a fostului soț avea să înceapă să înnebunească. În noaptea aceea, cu câteva ore înainte să semneze, Andrei intrase în sufragerie cu parfum de femeie încă lipit de haină. Ana îi pusese sub nas fotografia primită de la amantă: „Sunt la ea.
Ți-e dor de mine? ”
Andrei nu negase. Își scosese ceasul, îl puse pe masă și spuse calm:
— Aveam de gând să-ți spun. — Când?
După ce mai câștig câțiva ani ca să întreții toată familia ta? — Nu mai aduce mereu banii în discuție. Soacra coborâse la scandal, într-o rochie de mătase scumpă, cu lănțișorul de diamante cumpărat luna trecută din banii Anei. Se uitase la fotografie, oftase și spusese:
— Atâta lucru și faci scandal la miezul nopții.
Toți bărbații cu bani sunt la fel. Dacă nu ai știut să-ți păstrezi bărbatul, pe cine să dai vina? Ana nu mai răspunsese. Luase pixul de pe masă și își scrisese numele pe cererea de divorț.
Apoi, în miez de noapte, părăsise vila. Acum, în apartamentul rece, soacra urla din nou în telefon:
— Sunt în străinătate, vrei să mă fac de râs în fața prietenilor? Vrei să mor aici? Ești o nerecunoscătoare!
Ana privi apelurile pierdute — peste 30. Mesajele rudelor se adunau, toate la fel: că e bătrână, că divorțul nu are legătură cu banii, că Ana e crudă. Nimic despre trădarea lui Andrei, nimic despre umilințele ei. În ochii acelei familii, valoarea ei se măsura doar în bani.
— Mamă, spuse Ana foarte încet. De acum, banii tăi sunt responsabilitatea ta. Și închise. A doua zi, la firmă, Andrei a înțeles ce pierduse.
Nu era doar soția care îi suportase infidelitatea. Ana deținea controlul financiar real al companiei. Fără semnătura ei, contractele mari erau blocate, cardurile suplimentare ale mamei lui erau oprite, iar banca aștepta decizia acționarului majoritar. El, directorul general, nu putea mișca un deget fără ea.
Andrei voia să creadă că e doar o furie trecătoare, că Ana se va întoarce. Dar Ana nu mai răspundea la telefoane. Iar în biroul lui, o poză de nuntă îi amintea de femeia care își vânduse verigheta ca să facă rost de capital pentru firmă, care muncise până la epuizare și ajunsese în spital din cauza stresului financiar, care îi salvase afacerea în timp ce el voia să renunțe. „Când vom avea bani”, îi spusese el atunci, „nu te voi mai lăsa să suferi.
”
În loc de asta, o făcuse să sufere mai mult decât oricine. Mama lui rămăsese blocată în Elveția. Hotelul o amenința că-i anulează rezervarea, prietenele o evitau, iar cardurile erau toate moarte. Într-o seară, Andrei o sună pe amantă.
Violetta veni la restaurantul de lux, dar primul lucru pe care îl ceru fu:
— Mi-ai promis un Porsche. — Mai târziu. Firma are probleme. — Dacă nu erai bogat, crezi că aș fi stat lângă tine?
Fraza îl lovi drept în față. Deodată își aminti de Ana, care mâncase tăiței instant o lună întreagă ca să-i rămână bani de chirie pentru birou. Ana nu ceruse niciodată un cadou scump. Violetta, în schimb, îi cerea o mașină tocmai când el nu-și mai putea salva mama.
A doua zi, la ședința acționarilor, Ana intră într-un costum crem, cu privirea rece. Se așeză în fața lui Andrei și deschise un dosar. — Proiectul imobiliar are o depășire de capital de 18%. Fondul de rezervă e aproape gol după ultimele trei luni.
— Doar dificultăți temporare, încercă Andrei. — Ai folosit fondurile de investiții pentru cheltuielile personale ale familiei tale. Tăcere. Apoi extrase, avansuri de peste un milion de euro, facturi pentru mașini, vacanțe și carduri de lux.
Acționarii începură să murmure furioși. Iar Andrei înțelese, în sfârșit, că femeia din fața lui nu mai era soția care îi acoperea demnitatea. Era dușmanul care îi cunoștea fiecare slăbiciune. Exact în acel moment, telefonul lui vibră.
Apel de la un spital din Elveția. — Mama dumneavoastră a leșinat la hotel. Este internată. E nevoie de un transfer bancar urgent.
Andrei o privi pe Ana cu disperare. — Te rog. Salvează-mi mama. O dată.
Toți ochii erau pe ea. Ana îl privi în tăcere și, pentru o clipă, simți o vibrație adâncă în piept. Dar apoi își aminti de cuvintele soacrei: „Dacă nu ai știut să-ți păstrezi soțul, e vina ta. ” Inima i se închise.
Două zile mai târziu, doamna Elena stătea ghemuită în holul hotelului, cu factura neplătită în față. Haina de blană era mototolită, machiajul întins. Prietenele care o lingușiseră o priveau de la distanță și șopteau:
— Ce am spus eu? Totul trebuia să se întâmple mai devreme sau mai târziu.
Pentru prima dată în viață, femeia care își umilise nora simți rușinea adevărată. Își aminti cum Ana îi pregătise mâncare dietetică, cum își anulase programul ca să-i rezerve hoteluri, cum alergase la fiecare durere de cap. Și în schimb, nu o tratase niciodată cu dragoste. O tratase ca pe un bancomat.
Îi scrisese Anei, o sunase, îi lăsase zeci de mesaje. Într-unul dintre ele, cu glasul frânt, spuse:
— Mama a greșit. Ana ascultă mesajul de două ori. Erau primele cuvinte de regret din viața soacrei.
Dar în loc de victorie, simți doar oboseală. O iertase în felul ei: nu se mai lăsase rănită de acea femeie. Într-o seară, Andrei bătu la ușa apartamentului de pe malul râului. Părea îmbătrânit cu zece ani.
Se așeză în fața ei și spuse:
— Ana, îmi pare rău. — Pentru ce? îl întrebă ea calm. — Pentru tot.
Știu că te-am tratat rău. — Doar în ultimul timp? Andrei tăcu. Începu să vorbească despre firmă, despre mama lui, despre haosul în care trăia.
Dar Ana îl privi ca pe un străin. — Îți amintești ultima dată când m-ai îmbrățișat? Nu-și amintea. — Îți amintești ultima dată când am mâncat împreună?
Tăcere. — De mult timp nu mai era loc pentru mine în viața ta. Ai venit acum doar pentru că ai nevoie de mine. Asta nu e dragoste.
— Prea târziu să regret. — Da, răspunse Ana. Și cel mai trist e că nu te mai urăsc. O lună mai târziu, compania se prăbușise.
Acțiunile scăzuseră, partenerii fugiseră, iar Violetta plecase cu un mesaj scurt: „Nu vreau să trăiesc în haosul ăsta. ” Andrei rămăsese singur în vila rece, fără zâmbetul Anei, fără nimic din ce construise. Doamna Elena se întorsese în țară, rușinată. Cercul de prietene false dispăruse odată cu banii.
Își petrecea zilele în tăcere, înțelegând prea târziu că singura persoană care o iubise cu adevărat fusese nora pe care o tratase ca pe o servitoare. Andrei ceru să o vadă pe Ana o ultimă dată. Se întâlniră într-o cafenea mică de pe malul râului, în lumina blândă a iernii. El era mai slab, mai tăcut.
Scoase o cutiuță veche și o puse pe masă. — Am păstrat-o tot timpul ăsta. Ana privi inelul. Amintirile se întoarseră, dar nu o mai dureau.
— Știu că nu mai am nicio șansă, spuse Andrei. Dar cel mai mare regret al vieții mele e că te-am pierdut. — Unele lucruri odată pierdute nu se mai întorc. Se ridică să plece.
În ușă, o privi o ultimă dată:
— Sper că de acum înainte să fii fericită. — Și tu. El se pierdu în mulțime. Ana rămase lângă fereastră, privind râul sclipind în amurg.
Fusese 13 ani soția care dăduse totul unei familii care nu știuse să o prețuiască. Plânsese, suportase, se uitase pe sine. Dar din căsnicia asta rănită câștigase ceva mai prețios decât orice: știa acum să se iubească pe ea însăși.
Și pentru prima dată după mult timp, zâmbea cu adevărat.