Când grinda a căzut peste mine, fiica mea era la trei pași de ușă. Corina îl ținea pe Nero de zgardă, iar soțul ei strângea la piept seiful meu. I-am cerut o mână. M-a privit, m-a împins înapoi pe podeaua aprinsă și a scos câinele.
Ginerele a spus că bătrânul nu mai folosește la nimic. Apoi au pornit mașina. În fum a intrat însă un bărbat pe care eu îl alungasem cu nouă ani înainte, fără dovezi. Ca să pot numi trădarea fiicei mele, trebuia să recunosc mai întâi ce ușă închisesem eu.
În duminica aceea, Nero a mârâit înainte să sune ceasul. Stătea în fața ușii atelierului cu botul aproape de prag. Pe rama tabloului electric lipisem o fâșie subțire de hârtie, semnul meu de la Casa de Cultură. Acum atârna într-un colț, iar șurubul de sus avea o zgârietură proaspătă.
Am verificat bornele. Nu era nimic încins, doar un cablu nou pleca spre atelier pe un traseu pe care nu-l alesesem eu. Îl montase Sorin, ginerele meu. Diseară îl desfacem, i-am spus lui Nero.
Dar am rostit „diseară” ca pe o amânare. De șase luni tot amânam discuțiile cu Corina: după ce trece iarna, după ce se liniștește, după ce Sorin încetează să vorbească despre casa mea în metri pătrați. Au venit la prânz cu o tavă de prăjituri și o mapă albastră. Corina a intrat direct în bucătărie, Sorin a rămas în hol și a măsurat cu privirea lățimea ușii.
Am găsit o garsonieră bună, tată, aproape de piață, fără trepte. A întins pe masă trei foi. Pe prima era casa mea, pe a doua garsoniera, pe a treia un calcul în care prețul terenului scădea cu apartamentul meu, taxele și renovarea. Eu apăream într-un singur rând: relocare.
Casa nu e de vânzare, am spus. Sorin a luat ruleta de lângă calorifer și a măsurat peretele dintre cămară și bucătărie. Peste doi ani, acoperișul înghite diferența și tot ajungeți la bloc, numai că fără bani deoparte. Corina i-a cerut să nu vorbească așa.
Apoi mi-a spus același lucru, mai cald: o casă mare îl obosește pe un bărbat singur. Am împins mapa înapoi. Cât timp deschid singur poarta, hotărăsc singur ce intră pe ea. Sorin a lăsat ruleta să se strângă.
Metalul a pocnit în carcasă. Corina s-a uitat la mine, de parcă eu făcusem zgomotul. După moartea mamei ei, acceptasem prea des. Mi-era teamă să nu rămână încă un scaun gol.
Unul rămăsese deja din vina mea. Radu fusese băiatul primei mele soții. Avea opt ani când am intrat în viața lui și douăzeci și opt când l-am scos din ea. Cu nouă ani în urmă dispăruse un plic cu bani puși deoparte pentru înmormântare.
Corina spusese că-l văzuse lângă dulap. Radu negase și ceruse s-o chem. Eu nu o chemasem. Îi scosesem geanta la poartă și îi spusesem să nu mai vină.
Era mai ușor să numesc încăpățânarea drept dreptate decât să verific ce făcusem. După cafea, Sorin și-a luat trusa și a mers în atelier. Am pornit după el, dar Corina m-a prins de cot. Lasă-l să termine.
Face asta pentru tine. Când am intrat, ginerele mutase un dulap în fața porțiunii unde dispărea cablul. Lângă poarta laterală lăsase o canistră goală. Pentru două prize nu era nevoie de o canistră.
În spatele dulapului, cablul cobora printr-o gaură nouă, iar podeaua avea o pată întunecată. Lipseau două șuruburi lungi și o cheie tubulară de la bancul meu. Pe raft am găsit o bucățică de metal cu vopsea cenușie, aceeași culoare ca picioarele seifului. Am sunat-o pe Corina.
Întoarceți-vă. Vreau cheia acum. Sorin a spus ceva lângă ea. Fiica mea și-a coborât vocea: Tată, e târziu.
Venim mâine să luăm mapa pe care am uitat-o. Mapa era pe bancheta lor. O văzusem când au plecat. A doua seară, la 8:10, am auzit poarta laterală.
Sorin a intrat în atelier cu cheia mea. Corina a sunat la intrarea principală cu mapa albastră sub braț. Pe masa din bucătărie pusesem hârtia ruptă, metalul și cârpa pătată. Dinspre atelier s-a auzit un trosnet subțire.
Am lucrat destul cu decoruri ca să cunosc sunetul lemnului care prinde foc. Fumul cobora deja de la tavan. Afară! Am strigat.
Toți pe ușa laterală. Corina n-a alergat spre ieșire. A intrat în birou, unde Nero zgâria ușa pe dinăuntru. Sorin a întrebat peste umăr: Cheia de la seif unde e?
L-am prins de mânecă. Lași fierul și scoți oamenii. S-a smucit și a dispărut după bibliotecă. Corina a deschis ușa biroului, iar Nero se izbea de picioarele ei.
Fumul ne despărțea deja de intrarea principală. I-am strigat să vină după mine. S-a uitat la soțul ei, care ajunsese la prag cu seiful lipit de piept. Pe fața ei n-am văzut panică oarbă, ci o hotărâre pe care o cunoșteam.
M-a împins cu ambele mâini în piept. Am călcat pe o scândură aprinsă, piciorul mi-a intrat între dușumele, umărul a lovit tocul. Nero s-a repezit spre mine, dar Corina l-a tras înapoi. M-a privit o clipă.
Apoi a ridicat câinele de zgardă și a ieșit. În curte, Sorin a pus seiful lângă poartă și s-a întors doi pași. Am crezut că vine după mine. A ridicat cheile mașinii de lângă prag.
Ajută-l, a strigat Corina. Sorin s-a uitat la tavanul de deasupra mea. Grinda cade, a spus. Atunci mișcă-te.
A luat seiful din nou. Bătrânul nu mai folosește la nimic. Pleacă de lângă perete. Corina a auzit.
N-a răspuns. L-a tras pe Nero spre mașină în timp ce câinele lătra către mine. Grinda a trosnit la mijloc. Lemnul a căzut peste spate și m-a lipit de podea.
Portbagajul s-a trântit, motorul a pornit, lătratul s-a îndepărtat. De după gard se auzea tanti Livia vorbind la telefon cu pompierii. O voce de bărbat i-a răspuns: Până ajung, omul nu mai respiră. Am văzut o siluetă în ușa laterală.
Bărbatul și-a tras geaca peste cap și s-a lăsat în genunchi. Nu era Sorin. Era cineva care venise din stradă și alesese să se apropie de locul din care familia mea plecase. Când a ajuns la grindă, a încercat s-o ridice cu umărul.
Piciorul unde e prins? m-a întrebat. Am arătat. A băgat o scândură sub grindă și a folosit-o ca pârghie.
Mâna lui dreaptă a alunecat prin lumină. Pe încheietură avea o cicatrice curbată de la o tablă tăioasă din culisele Casei de Cultură. Radu, numele mi-a ieșit fără glas. Nu s-a oprit.
A ridicat cât a putut, mi-a strigat să trag piciorul. M-a prins pe sub brațe și m-a târât spre prag. La jumătatea drumului m-am împotrivit. Jos, domnule Bratu.
Dacă vă ridicați, nu vă mai scot. Am trecut pragul exact când din stradă au început să se audă sirenele. Radu s-a prăbușit în genunchi lângă mine și și-a apăsat palma arsă de piept. M-am trezit într-un salon din Sibiu cu spatele bandajat.
La capătul patului stătea Corina, cu părul curat și telefonul în poală. Tata, a fost un scurt circuit. Casa a ars foarte repede. Tu ai încercat să te întorci după acte.
Am întrebat de Nero. A spus că e la ea. Apoi am întrebat de seif. Și-a mutat privirea spre ușă.
A rămas în casă. Poate ți s-a părut altceva. Tu m-ai împins, am spus. S-a ridicat atât de repede încât scaunul a lovit caloriferul.
Nu spune asta. Sorin a încercat să te scoată. Dacă ne aud vecinii, ce o să creadă? În golul ușii a apărut un bărbat cu mâna dreaptă bandajată.
Părul tuns scurt, fața mai slabă decât o țineam minte. În cealaltă mână ținea o plăcuță de alamă de la o cheie veche a Casei de Cultură. Corina a rămas fără voce. Radu a intrat numai un pas.
Eu am văzut seiful când au ieșit, a spus. N-am văzut cine a aprins focul și am auzit ce a spus Sorin înainte să plece. Nu mi-a cerut să-l cred pentru că mă salvase. A pus între noi exact cât știa și cât nu știa.
Corina s-a apropiat de el și i-a cerut să iasă. El a rămas lângă ușă. Dacă domnul Bratu vrea să plec, plec. De ce aveai cheia aceea?
l-am întrebat. Plăcuța de alamă purta inițialele lui. O făcusem când era ucenic la Casa de Cultură. Directorul m-a chemat la lucru și mi-a dat o fișă care cerea semnătura fostului gestionar al cablurilor.
Pe ea erau numele dumneavoastră și adresa din Cisnădie. Când le-am văzut, am luat cheia de acasă și am venit. Venise la poartă înainte să înceapă fumul. Tanti Livia îi spusese că sunt înăuntru.
Apoi îi văzuse pe Corina și Sorin ieșind: ea cu Nero, el cu seiful. Corina a început să explice că Sorin salvase actele și că eu, amețit, puteam confunda mișcările. Radu n-a contrazis-o. Eu pot spune ce am văzut.
Restul îl spune fiecare pe numele lui. Sorin a intrat după câteva minute cu un coș de fructe. Ne pare rău că v-ați speriat. Instalația era veche.
Toată strada știe. Seiful meu unde e? L-am văzut în brațele tale. Omul a fost inconștient.
Tu ce interes ai să-i pui amintiri în cap? s-a uitat la Radu. Radu și-a ridicat mâna bandajată. Interesul meu a rămas înăuntru.
Când dumneata ai pornit mașina. Sorin s-a apropiat de pat și a vorbit mai încet. Dacă insistam, Corina avea să fie chemată peste tot. Vecinii aveau să facă povești, iar eu nu aveam nici casă, nici pe cineva care să mă îngrijească.
Nu m-a amenințat. Mi-a enumerat lucrurile de care depindeam. Radu a venit în fiecare a doua zi. Odată mi-a adus o pereche de ochelari ieftini, fiindcă ai mei rămăseseră în casă.
Altădată mi-a lăsat numărul lui pe o foaie și a plecat înainte să mă trezesc. L-am prins abia în a șasea zi. De ce ai intrat după mine? Pentru că era un om prins acolo.
Știai cine sunt? După ce am văzut adresa, da. N-a adăugat nimic despre copilărie. N-a spus că sângele contează.
Îmi lăsa viața și își păstra restul. În ziua externării, medicul mi-a spus că n-ar trebui să locuiesc singur deocamdată. Corina mi-a trimis un mesaj: Te iau dacă încetezi să-l acuzi pe Sorin. Nero te așteaptă.
Am sunat-o. A răspuns Sorin. Corina conduce. Spuneți.
Nu vin. Atunci unde mergeți? La omul pe care l-ați dat afară. Am închis.
Zece minute mai târziu, Radu a apărut cu o geantă de pânză și geaca arsă împăturită sub braț. Am o cameră liberă deasupra atelierului. O lună. Nu plătiți chirie și nu mutați lucrurile.
Pansamentele se fac la orele stabilite. Pot să plătesc. Atunci luați o pensiune. N-a spus „vino la mine”.
A pus pe masă o soluție cu margini exacte. Când asistenta l-a întrebat dacă e fiul meu, a răspuns: Sunt persoana care îl duce la adresă. Spațiul lui era la marginea Sibiului. Mai jos, în atelier, stăteau stative, cabluri și proiectoare pentru spectacole mici.
Deasupra, două camere și o bucătărie îngustă. Mi-a arătat canapeaua, prosoapele, medicamentele. Am scos portofelul și am pus bani pe masă. I-a luat, i-a numărat fără grabă și i-a băgat înapoi.
Regula întâi: nu cumpărați dreptul de a rămâne. Regula a doua: nu mă numiți fiu bun, fiindcă fiica dumneavoastră a făcut ce a făcut. Mi-a dat o cheie simplă de la intrare, fără breloc, fără adresă gravată. O lună, a repetat.
În noaptea aceea am auzit metalul atelierului răcindu-se sub podea și mă trezeam crezând că trosnește grinda. Primăvara aceea nu mi-a adus liniște. Mi-a adus o oglindă. Într-o seară i-am cerut să-mi spună când încercase prima dată să se întoarcă.
Venise după șase luni. Tanti Livia mă chemase la poartă, iar eu îi spusesem prin ea că hotărârea rămâne. După doi ani se căsătorise și adusese o fotografie cu mama lui. Voia să mă invite la cununie.
Îl văzusem de la fereastră și nu coborâsem. A treia oară sunase când căsnicia lui se terminase. Recunoscusem vocea și închisesem. Am crezut că vrei bani, am spus.
Orice făceam dovedea ce hotărâseră deja. L-am întrebat de plicul dispărut. Intrase în camera mamei după apă. Corina ieșise de lângă dulap înaintea lui.
Când banii nu s-au mai găsit, ea rostise prima numele lui. Mama a spus că banii nu au ajuns la cel pe care eram gata să-l pedepsesc. Era foarte slăbită. Nu știu ce putea dovedi fraza aceea.
Păstra limita chiar când o poveste mai sigură l-ar fi făcut nevinovat. Eu nu păstrasem nimic. Nu căutasem banii, nu o chemasem pe Corina, nu-l lăsasem să-și vadă mama înainte de moarte. Scrisoarea era în seif, am spus.
Soția mea mă rugase în ultima seară să deschid cutia. Citisem numai începutul: „Matei, ai greșit în privința lui Radu. ” O închisesem la loc. Radu a rămas nemișcat.
Ați avut-o nouă ani și n-ați citit-o? Nu până la capăt. S-a ridicat atât de repede încât scaunul a lovit peretele. Atunci nu spuneți că Sorin v-a furat șansa de a afla.
Ați ținut șansa încuiată fiindcă vă strica verdictul. Corina a venit într-o seară la atelier cu haine curate și mapa albastră. A scos o foaie și a întors-o spre mine. Jos era o linie goală pentru semnătură.
Trebuie să alegi familia, tată. Foaia spunea că incendiul pornise de la instalația veche, că eu mă întorsesem după acte și că nu aveam nimic de reclamat în legătură cu rudele prezente. Dacă semnezi, îl aduc pe Nero în seara asta. Mâine te duc la control, apoi vii la noi.
Iar seiful? Sorin l-a scos ca să salveze actele. S-a speriat când ai început să-l acuzi și l-a dus într-un loc sigur. Versiunea se schimbase.
Seiful nu mai arsese în casă. Ginerele îl luase și îl ascundea. Dar fiica mea numea asta salvare. De pe palier s-a auzit un scâncet.
Corina a deschis ușa și Nero a intrat trăgând după el o lesă scurtă. Câinele m-a lovit cu pieptul în genunchi. M-am așezat pe podea, iar el mi-a lins degetele și bandajul. Corina a pus pixul în mâna mea.
Semnează și rămâne. Tu l-ai scos pe Nero, am spus. Normal. Nu puteam să-l las acolo.
Pe mine ai putut. Mâna ei a rămas pe spătarul scaunului. Pentru prima dată n-a avut o propoziție pregătită. Radu stătea lângă fereastră.
Dacă ar fi smuls hârtia, aș fi putut da vina pe el pentru orice pierdeam. M-a lăsat să aleg. Am luat foaia cu ambele mâini și am rupt-o o singură dată prin locul semnăturii. Corina a rămas cu jumătățile în mână.
Atunci descurcă-te cu el. A smucit lesa. Nero a scâncit și s-a uitat înapoi până când au coborât scările. Victoria mea a fost o bucătărie goală, o foaie ruptă și câinele pierdut a doua oară.
Scrisoarea mi-a fost restituită după ce starea ei fusese consemnată. Plicul mirosea a metal umed. Radu nu voia să stea lângă mine când o deschid. E despre tine, i-am spus.
Este adresată dumneavoastră. Am citit-o la masa din bucătărie. Soția mea scria că ea îi dăduse Corinei banii din plic cu o săptămână înainte să moară. Fiica mea spusese că Sorin avea o datorie urgentă și promisese să-i pună la loc.
Mama lui Radu nu știa dacă acuzația fusese plănuită, dar mă ruga să nu pedepsesc băiatul înainte să-i ascult pe amândoi. Radu a citit în picioare, a pus foaia jos. Ea știa unde au ajuns banii, dar asta nu-mi dă înapoi cei nouă ani. Știu.
Nu încă. O să știți când nu veți cere scrisorii să vă facă un om bun. Corinei i-am scris: Ai primit banii? După aproape o oră a răspuns: Mama mi-a dat.
N-a scris nimic despre alungarea lui Radu. În seara următoare, Sorin a oprit în fața atelierului. Corina stătea pe scaunul din dreapta, Nero pe bancheta din spate. Ginerele mi-a întins o pungă cu medicamente.
Seiful l-am scos ca să salvez actele. L-am dus la garaj fiindcă omul acesta apăruse după nouă ani. M-am temut că fură ce mai rămâne. De aceea ai spus că seiful era în casă.
Toți eram speriați. Dacă mai spui că m-ai văzut cu seiful, sun organizatorii cu care lucrezi și le spun că intri în case și inventezi probe. Radu n-a răspuns. Amenințarea muta focul direct în munca lui.
Sorin mi-a propus apoi banii din seif dacă îmi corectez declarația. Corina a coborât din mașină. Dă-i câinele! Câinele e singurul lucru care îl mai face să vorbească cu tine, a spus Sorin.
Corina a deschis singură ușa din spate. Nero a sărit și s-a repezit la mine. Sorin a prins-o de încheietură. Ai înnebunit?
Corina s-a smuls. Ai spus că va fi doar fum. Ai spus că tata va fi deja în curte. Sorin s-a uitat la ferestre, a urcat în mașină și a plecat singur.
Corina a rămas pe trotuar, fără geantă, fără o versiune comună. Nero își lipise corpul de picioarele mele. Nu mă întorc la el în seara asta, a spus Corina. I-am dat numărul unei pensiuni de lângă spital și am chemat un taxi.
Putea accepta sau refuza. Nu mă întrebi ce s-a întâmplat? Te întreb duminică în curtea casei, de la primul fum până când ai pornit mașina. Duminică, Corina a venit înaintea mea și a așteptat lângă mărul ars.
Nero trăgea spre poartă, căutându-l pe Radu. I-am cerut să spună din momentul în care a auzit trosnetul. Sorin îi promisese că va aprinde o cârpă în atelier numai după ce ieșeam în curte. Fumul trebuia să mă sperie, să mă facă să accept vânzarea.
Seiful urma să dispară în învălmășeală. Dar Sorin schimbase singur momentul. Intrase prin poarta laterală înainte ca ea să sune la ușa principală. Când flacăra ajunsese în coridor, Corina îl văzuse pe el cu seiful și pe Nero în birou.
M-ai împins. Îmi blocai drumul spre ieșire. Și-a închis ochii. Da, te-am împins.
Te-am văzut căzând. Am văzut grinda. Și am plecat cu Nero. De ce nu te-ai întors?
Sorin a spus că e prea târziu și că, dacă scapi, o să povestești tot. Poarta a scârțâit. Radu intrase pe jos, fără unealtă. Nero a alergat spre el, apoi s-a întors și s-a așezat între noi.
Te-am alungat fără să găsesc banii la tine. Am refuzat s-o chem pe Corina și nu te-am lăsat să-ți vezi mama. După aceea am citit începutul scrisorii și am încuiat-o. Când ai revenit, am ales de trei ori să nu deschid.
De ce spui asta în fața ei? a întrebat Radu. Pentru că atunci am ales cuvântul ei în locul tău. Corina a început să plângă.
N-am vrut să-l alungi pentru totdeauna. Aveam nevoie de bani. Sorin promisese că-i pune la loc. Ai avut nouă ani să spui, i-a răspuns Radu.
Tu n-ai mai venit. Am fost alungat. Sorin a intrat cu un plic gros. Sunt banii din seif.
Luați-i și închidem spectacolul. Banii mei se întorc pe drumul stabilit. Nu din mâna ta, în curte. A fluturat plicul spre Corina.
Vrei să-ți distrugi fiica? Ea te-a împins. Ea te-a lăsat înăuntru. Ai spus că tata va fi în curte când vei aprinde cârpa, a răspuns Corina.
Tu ai spus că mapa îl va ține în bucătărie, a răspuns Sorin. Sorin mi-a cerut să aleg pe loc cine era vinovat. Nu am făcut-o. Casa nu ajunge la nimeni dintre voi, am spus.
Când terenul va putea fi vândut, îl vând. Îmi plătesc tratamentul și îmi iau o locuință mică. Promisiunea că rămâne la tine s-a terminat. Corina a plecat fără câine.
Nu i-am dat bani, nici cheie, nici promisiunea terenului. Dar i-am dat o oră în care să-l vadă pe Nero. S-a întors exact la timp, fără hârtii. Lunile următoare n-au avut nimic dintr-o victorie.
Pielea s-a închis înainte s-o pot spune. Mergeam la controale, iar la atelier coboram numai după ce Radu termina probele cu mașina de ceață. El scotea câinele dimineața. Seara ajunsesem să merg eu până la capătul străzii.
Nero avea două castroane și nu-l interesa cine câștigase dreptul asupra lui. Am găsit un apartament mic, la parter, la câteva străzi de Casa de Cultură. Radu a venit cu furgoneta și două cutii. I-am pus pe masă un plic cu suma comenzii pierdute după incendiu.
Nu sunt pentru cameră. Sunt pierderea unei lucrări pe care n-ai putut s-o faci din cauza mâinii. A numărat banii și a luat numai suma pe care o putea arăta în devizul anulat. Restul mi l-a dat înapoi.
Am montat împreună balamaua de la baie. Când am terminat, i-am oferit o cheie de la intrare. Nu. Dacă mă chemați, vin.
Nu am nevoie de acces permanent. Cu o săptămână înainte de predarea terenului, Radu m-a sunat. Tocul mai este acolo? Da.
Credeam că nu-l vrei. Nu vreau tocul. Vreau bucata cu semnul meu. În ultima dimineață am venit la casă numai cu Radu.
Curtea era plină de cuie. Cumpărătorul ne dăduse timp până la prânz. Tocul se ținea în două prinderi: ars sus, păstrat jos. Liniile albastre ale Corinei și cele roșii ale lui Radu se vedeau încă sub funingine.
Am scos primul cui. El a ținut stâlpul ca să nu crape. Sub funingine au apărut cuvintele scrise de soția mea: „Corina, 10 ani și Radu, opt ani. Mai jos, data mutării noastre în casă.
Dalta mea trecuse prin numele lui, dar nu ștersese linia. Ia tot stâlpul, i-am spus. Nu vreau să car dumneavoastră. Atunci tai mai larg, cu data.
Eu aleg ce duc. Îmi trebuie semnul, nu o versiune completă a copilăriei. A făcut două tăieturi cu dalta și una pe lung. Bucata a încăput în palmă.
Linia roșie era întreagă, iar urma daltei o traversa. Nu arată frumos, am spus. Dar e a mea. Pe partea rămasă a tocului, semnul albastru al Corinei era neatins.
Îl tai și pe al ei? am întrebat. Dacă îl vrea, îmi cere. Ne-am așezat pe treapta veche până la prânz.
Adresa mea o știi, am spus. Poți veni când vrei. Îți dau și numărul, ca să nu mai depinzi de măsurători. Radu a privit golul rămas după toc.
Nimeni nu are dreptul să ceară răspuns. Mi-a dictat numărul pe care îl folosea acum. L-am scris într-un carnețel. Să nu-l pierdeți, domnule Bratu.
Joi, dacă sunt liber, răspund. Te sun joi, Radu. S-a întors spre furgonetă. La poartă a apărut Corina.
Nu o chemasem, dar nici nu i-am cerut să plece. Semnul tău este pe stâlpul rămas. Dacă îl vrei, vorbește cu oamenii înainte să înceapă demolarea. Corina a dat din cap, apoi a spus cu greu: Radu, iartă-mă.
Pentru bani sau pentru cei nouă ani? Pentru că am lăsat să fii alungat și pentru că am făcut din nou același lucru cu tata. Radu n-a spus că o iartă. Am auzit, a zis.
Corina s-a întors spre mine. Am oprit-o înainte să ceară alt răspuns. Noi vorbim miercuri. Astăzi ai venit pentru semnul tău.
A acceptat și a mers singură către muncitorii care așteptau dincolo de gard. Radu mi-a întins ciocanul pentru ultimul cui. Mâna mi-a tremurat la prima lovitură. N-a luat ciocanul.
A așteptat până am fixat cuiul singur. Scândura a rămas peste gol. Nu făcea casa întreagă și nu schimba trecutul. Doar închidea locul prin care fiecare intrase ani întregi cu propria versiune.
Înainte să închidă portiera, Radu a spus: Domnule Bratu, cu luni înainte, numele acela m-ar fi durut mai mult decât tăcerea. Acum am auzit ce-mi oferea. Nu tatăl refăcut printr-o salvare. Nu bătrânul străin.
Ci un om cu nume și cu un număr de telefon. Pe joi, Radu. Furgoneta a plecat. Corina ieșea din curte cu o fâșie îngustă din stâlp.
Nu m-a întrebat ce primise fratele ei și nu i-am comparat. A ridicat mâna spre mine, apoi a mers către mașina ei. Nu știam ce se va întâmpla cu mariajul lor, cât va dura, cine va fi iertat. Corina nu era iertată.
Radu nu-mi spusese tată. Casa fusese vândută și urma să dispară până seara. În buzunar aveam carnețelul cu numărul lui. În buzunarul lui era semnul pe care încercasem să-l șterg.
Am închis poarta pentru ultima dată și am pornit spre stația de autobuz. Nu plecam din familie. Plecam din locul unde confundasem prea mult timp dragostea cu dreptul de a pronunța o hotărâre definitivă. Joi urma să formez numărul primul.
Radu putea răspunde sau nu. Diferența era că de data aceasta n-aveam să folosesc tăcerea lui ca dovadă împotriva lui și nici să aștept ca omul pe care-l alungasem să bată din nou la ușa mea.