Adina deschise ușa biroului și îngheță. Mihai Ionescu Dragomir stătea cu spatele la ea, dar în brațe ținea o fetiță. Pe Mara. Bebelușa ei de opt luni era liniștită, cu obrazul lipit de pieptul lui.
El se întoarse încet. Ochii lui verzi, obosiți, o priveau cu o expresie pe care ea nu știu s-o descifreze: surprindere, durere, ceva aproape pierdut. — Cine sunteți? șopti Adina.
— Mihai Ionescu Dragomir. O privi pe fetiță. Plângea. Am intrat și am luat-o în brațe fără să mă gândesc.
— Scuzați-mă, nu știam că ați ajuns astăzi. Este răcită. Creșa nu a acceptat-o. Vă rog, nu mă concediați.
— Câte luni are? — Opt. El închise ochii o secundă prea lungă. Când îi deschise, în ei era ceva fragil și periculos.
— Puteți să o aduceți ori de câte ori aveți nevoie. Nu mă deranjează deloc. Adina lucra acolo de o lună ca menajeră. El fusese plecat șase luni, în Elveția.
Se întorsese cu o zi înainte, după ce lumea lui se prăbușise. Îi pregăti cafea la ibric, cum o învățase bunica ei. Când urcă în birou, el o invită să stea. Îi spuse pe nerăsuflate că soția lui murise la naștere, la fel și copilul.
Că petrecuse opt luni într-o clinică din Elveția, fără ca nimic să-l scoată din amorțeală. — Când am auzit plânsul fiicei tale, am crezut că înnebunesc. Dar era reală. Și pentru prima dată în opt luni am simțit ceva dincolo de durere.
Adina nu răspunse. Își aminti nopțile singure cu Mara, abandonul, frica. Ceva trecu între ei, o recunoaștere tăcută. În zilele următoare, el găsi un scaun înalt pentru Mara, repară o țeavă, schimbă becuri.
Mara îl adora. Într-o după-amiază, Mihai o găsi pe Adina curățând ferestrele, îi luă cârpa din mână. — Tu ai grijă de Mara. Eu mă ocup de asta.
— Nu trebuie. — Mă distrage. De la gândit, de la amintiri. Noaptea care le schimbă destinul veni fără avertisment.
Mara se trezi la ora două cu febră mare, aproape patruzeci de grade. Nu accepta medicamente, plângea fără oprire. Mihai apăru în ușă, calm și hotărât:
— La spital. Mașina mea e în garaj.
A condus repede prin străzile goale din București, vorbind neîncetat cu Mara. La urgențe, numele lui deschise toate ușile. Doctorii confirmară o infecție în gât, tratabilă. Când febra începu să scadă, Adina se prăbuși pe un scaun, cu mâinile tremurânde.
Mihai îngenunche în fața ei. — Respiră. Mara e bine. — M-am speriat atât de tare…
— Știu.
Dar a trecut. Ea își acoperi fața, iar el o îmbrățișă. Toată tensiunea lunilor de singurătate se sparse în lacrimi. — Mulțumesc că ai fost acolo.
Nu știu ce aș fi făcut singură. — Nu trebuie să faci nimic singură. Voi fi mereu aici pentru voi două. S-au întors acasă în zori.
Mihai o duse pe Mara în camera ei, rămase lângă pătuț. Când Adina se trezi ore mai târziu, îl găsi tot acolo. — Ai stat tot timpul? — Am spus că o veghez.
— Mihai…
— Tu ești importantă. Nu există loc unde aș prefera să fiu. Atunci Adina știu că era pierdută. Duminica, Mihai aranjă o masă de mic dejun în grădină.
Îi ceru să iasă cu el și cu Mara în parc. — Oamenii vor vorbi. — Lasă-i. Vreau să fim o familie normală pentru o zi.
În parc, Mara râdea la lumini, la copii, la vată de zahăr. Mihai o purta în brațe și o privea cu o tandrețe care o frângea pe Adina. Când fetița adormi pe umărul lui, el o întrebă:
— Tatăl Marei. Ce s-a întâmplat?
Adina îi spuse: Marius, facultatea, sarcina, fuga lui. Că nu și-a văzut niciodată fetița. Mihai ascultă cu maxilarul încleștat. — E un idiot.
Tu ești cea mai puternică femeie pe care am cunoscut-o. — Nu mă simt puternică. — Curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică. Înseamnă să continui.
În acea seară, pe balcon, el o rugă să se mute cu el în camera principală. Apoi îi ceru să se căsătorească. Mihai o adoptă pe Mara, legal, în toate formele. Familia lui reacționă prost.
La o cină organizată de verișoara Crina, aproape treizeci de rude l-au înconjurat pe Adina cu priviri reci. Anca, verișoara mai îndepărtată, o numi „profitoare”. Mihai tăie tot scandalul dintr-o frază:
— Adina va fi soția mea. Mara va fi fiica mea.
Nu cer permisiunea, vă informez. Unchiul Mircea îl aplaudă. Restul familiei se înmuie treptat, mai ales când Mara își întinse brațele spre Mihai și spuse clar: „Baba”. Cu două săptămâni înainte de nuntă, Marius o sună pe Adina.
Voia bani ca să-și vândă drepturile părintești, altfel amenința cu proces pentru custodie. Mihai îi răspunse prin avocați. În mai puțin de 24 de ore, Marius era cercetat pentru șantaj, iar ordinul de restricție fusese aprobat. — S-a terminat.
Nu se poate apropia de voi. Judecătorul îi va anula permanent drepturile. — Ești sigur? — Sunt sigur când vine vorba de familia mea.
Nunta a fost în grădina domeniului, într-un cort de mătase, sub mii de lumini. Adina purta o rochie de mătase sidefie, cu broderii argintii. Mihai o aștepta la capătul cărării de petale, cu lacrimi în ochi. Mara, într-o rochiță asortată, a țipat „Tata, mama!
” și toată lumea a râs. Au dansat primul dans sub stele. Adina se simțea în sfârșit acasă. Trei luni mai târziu, Mihai primi un telefon de la un spital din Viena.
— Domnule Ionescu Dragomir, analizele de acum un an au fost încurcate cu ale altui pacient. Rezultatele dumneavoastră adevărate indică o tumoră cerebrală. Trebuie să veniți imediat. Glioblastom, grad patru.
Inoperabil. Prognostic: un an, poate 18 luni. Mihai nu-i spuse Adinei. Începu să se îndepărteze, să evite s-o atingă, să petreacă ore închis în birou.
Când ea îl întrebă ce se întâmplă, el răspunse:
— Nimic care să te privească. — Cum poți spune asta? Sunt soția ta. — Atunci poate ar trebui să încetezi să iubești atât de mult.
Adina rămase fără aer. — Regreți că te-ai căsătorit cu mine? — Nu. Niciodată.
— Atunci de ce mă împingi? — Am nevoie de spațiu. Ea plecă plângând, dar nu renunță. A doua zi, când el ieși, găsi dosarul medical în sertarul biroului.
Citi tot: clinici, oncologi, sentința. Lumea i se prăbuși, apoi înțelese: o îndepărta ca s-o protejeze. Când Mihai se întoarse, o găsi pe podea, cu paginile împrăștiate. — Cât timp ai știut?
— Trei săptămâni. — Ai știut că mori și nu mi-ai spus? Planul tău era să ne împingi până plec să mor singur? — Nu voiam să mă vezi slăbind.
Nu voiam ca Mara să-și amintească de mine așa. — Mara își va aminti că tatăl ei a luptat pentru ea. Te rog, nu ne lăsa afară. — Adina, nu pot…
— Poți.
Vom merge la orice doctor, vom încerca orice tratament. Dar nu lua singur această decizie. Mihai își îngropă fața în părul ei și plânse. În cele din urmă, promise:
— O să lupt.
Operația a durat nouă ore. Adina a așteptat cu familia. Chirurgul a reușit să scoată 70% din tumoră. Au urmat chimioterapie și radioterapie.
Mihai slăbea, își pierdea părul, vomita nopțile. Adina rămânea lângă el. Într-o după-amiază, Mara se sperie de el. Se retrase când încercă s-o atingă, iar Mihai se prăbuși în birou.
— Vezi? Asta voiam să evit. Să-i fie frică de propriul tată. — Vorbește cu ea.
Explică-i. Se așeză la nivelul fetiței:
— Mara, arăt diferit pentru că sunt bolnav, dar sunt același baba care te iubește. Mara îl studie o clipă, apoi își întinse brațele către el. — Baba mea.
Șase luni mai târziu, prima scanare de control arătă că tumora reziduală se redusese cu încă 40%. Doctorul spuse:
— Răspunsul este neobișnuit de pozitiv. Vorbiți de ani, nu doar luni. Adina plângea în brațele lui Mihai.
El îi șopti:
— Dacă m-ai fi lăsat, aș fi murit singur. Tu ai luptat pentru mine. — Te iubesc. Familiile nu fug când lucrurile devin grele.
Anii au trecut. Tumora a intrat în remisie completă. Mihai a rămas curat trei ani, apoi cinci. Mara a crescut; a venit și Andrei, fratele ei mai mic.
Acum, șase ani și jumătate de la prima lor întâlnire, Mara alerga prin grădină cu Andrei, în timp ce Adina, însărcinată în șase luni, îi privea de pe terasă. Mihai se așeză lângă ea, cu un ceai de mentă. — Știi ce zi e astăzi? îl întrebă Adina.
— Joi. — Joi, cincisprezece martie. Acum exact cinci ani ai găsit-o pe Mara plângând în biroul tău. Mihai rămase nemișcat.
— Cinci ani. Pare ieri. — Regreți ceva? — Doar că am vrut să vă împing departe.
Dacă aș fi reușit, aș fi pierdut totul. Mara se apropie, cu Andrei după ea. — Baba, putem avea înghețată? — După cină, prințesă.
— Putem să-i punem bebelușei numele Sofia? întrebă Mara dintr-o dată. Tăcere. Mihai o privi pe Adina, cu lacrimi în ochi.
— Este vorba despre prima voastră soție, spuse Mara. Am învățat la școală să-i onorăm pe cei care au plecat. Adina îi luă mâna lui Mihai. — E o idee frumoasă.
Sofia Ionescu Dragomir. — Da, spuse Mihai cu vocea frântă. Da. În acea seară, pe balcon, el o strânse în brațe.
— Când am ajuns aici, eram un om frânt. Apoi am auzit o fetiță plângând și totul s-a schimbat. — Te iubesc, Mihai Ionescu Dragomir. — Te iubesc, Adina Ionescu Dragomir.
Sub stele, cu copiii dormind în casă și o viață nouă crescând între ei, două suflete care fuseseră frânte aleseseră iubirea, iar iubirea îi alesese înapoi.