Ploaia cădea de parcă cerul uitase să se oprească. Clara Mărgărit era udă până la oase, iar valiza de piele îi atârna de braț ca o piatră. A văzut lumina galbenă la o fereastră și a mers spre ea, pentru că nu mai avea nimic altceva. Bărbatul care a deschis ușa avea vreo treizeci și ceva de ani, umeri lați și ochi care cântăreau totul înainte să scoată un cuvânt.
Ea și-a ridicat bărbia și i-a spus că se numește Clara Mărgărit, că e croitoreasă, că fusese prinsă de furtună și că nu cere decât un colț pentru o noapte. El a rămas nemișcat. Apoi a întrebat:
— Vrei să rămâi aici în seara asta? — Da, vă rog.
— Intră. Bucătăria era caldă, cu o sobă mare de cărămidă și miros de cafea, lemn ars și mâncare. I-a pus o cană în față și o farfurie cu fasole, fără s-o întrebe dacă îi e foame. Abia atunci, când căldura a intrat în oase, Clara și-a dat voie să înțeleagă prin ce trecuse.
Toma Bârsan. Moșia Steaua Nordului. Valea adâncă, toamna anului 1921. Avea 24 de ani.
Se născuse în Făgăraș, tatăl ei fusese croitor, un om bun care murise cu datorii și cu prea multă încredere în oameni. După moartea lui, Clara rămăsese singură. Lucrase doi ani în Sibiu, într-un atelier care se închisese peste noapte, fără să-i plătească ultimele salarii. N-avea rude, n-avea economii, n-avea unde să se întoarcă.
Așa că pornise pe jos, cu valiza veche de piele lăsată de tatăl ei, întrebând din sat în sat dacă e nevoie de o croitoreasă. Trei zile mersese. A treia zi, cerul s-a rupt de-a binelea. Furtuna n-a lăsat loc de adăpost, iar când a văzut lumina galbenă de la fereastra Stelei Nordului, Clara nu mai putea face niciun pas.
A bătut la ușă fără să știe dacă o să fie primită sau alungată. A dormit cel mai adânc somn din ultimele săptămâni. Dimineața, înainte să plece, s-a oprit în pragul camerei și s-a uitat la valiză. A pus-o înapoi în colț și a ieșit fără ea.
Așa a rămas. La început a fost doar muncă. Coasea perdele, cămăși, gulere ros. Lucreția, bucătăreasa care stăpânea casa de cincisprezece ani, o privea cu neîncredere, dar nu știa să stea degeaba și accepta ajutorul.
Nea Vasile, vătaful moșiei, o adoptase din prima zi. Îi spunea „domnișoara” și o întreba de unde a venit, de ce umblă singură, dacă o așteaptă cineva. — Nu mă așteaptă nimeni, a zis Clara. — Nici pe boier nu-l așteaptă nimeni.
Sunteți la egalitate. Lucreția i-a aruncat un prosop în cap. Clara a zâmbit înainte să apuce să-și dea seama. Toma era mai greu de citit.
Muncea de dinainte de răsărit până seara, vorbea puțin, dar spunea exact ce trebuia. Se obișnuise cu prezența ei mai repede decât și-ar fi recunoscut. Începuse să iasă pe prispă după cină, la fel ca ea, fără să vorbească, doar stând acolo, cu cafeaua alături, privind brazii din capătul moșiei. Apoi au venit lucrurile mărunte.
O cană de cafea pusă lângă ea, fără un cuvânt. O rană la braț, o așchie de lemn înfiptă în carne, pe care Clara a curățat-o și a pansat-o la masa din bucătărie. El i-a zis că are mâini foarte ferme pentru cusut. Ea i-a răspuns că acul nu iartă tremuratul.
Într-o după-amiază cu ploaie măruntă, Toma i-a povestit despre brazii din capătul moșiei. Tatăl lui îi plantase când era tânăr, înainte să aibă pământul lui. Acum copacii aveau peste cincizeci de ani și erau cei mai înalți din jur. — E frumos că mai ești aici să-i vezi, a zis Clara.
Toma a tăcut o clipă. Apoi a răspuns:
— Da, este. Nu era o conversație lungă. Dar avea o greutate pe care niciunul dintre ei nu știa s-o pună în cuvinte.
Satul Valea adâncă aflase repede de femeia care stătea la moșie. Coana Elvira, văduva care stăpânea băcănia și bunele moravuri ale satului, s-a îngrijorat cu glas tare. O tânără singură, necunoscută, în casa unui moșier neînsurat. Până la sfârșitul săptămânii, vorbele ajunseseră peste tot.
Clara a simțit-o când a intrat prima dată în băcănie. Două femei s-au oprit din cumpărături și s-au uitat la ea într-un fel care nu avea nevoie de cuvinte. Coana Elvira i-a servit ațele cu politețe, dar cu o pauză care spunea tot. — Trebuie să fii fata care stă pe moșia lui Toma Bârsan, a zis.
Clara a confirmat scurt. Coana Elvira a zâmbit și a adăugat că satul e mic, că oamenii vor să înțeleagă lucrurile, că nu judecă ea, dar există vorbe. Clara și-a luat cumpărăturile și a plecat fără să răspundă. În seara aceea, Lucreția a prins-o în bucătărie.
— Coana Elvira are limba ascuțită. Dar Toma e om și nu ascultă de gura lumii. — Nu sunt îngrijorată, a zis Clara. Lucreția a măsurat-o o clipă.
— Atunci e bine, a zis, cu o voce mai blândă decât de obicei. Într-o duminică, Lucreția s-a întors de la biserică abia stăpânindu-se. Coana Elvira vorbise cu glas tare, la ieșire, despre comunitatea de creștini silită să asiste la anumite situații și despre bunul nume al tinerei. Lucreția îi răspunsese pe măsură, dar vorbele își făcuseră drum.
Clara s-a retras în camera ei. S-a uitat la valiza din colț, a deschis-o și a început să strângă lucrurile. Încet, cu grijă, unul câte unul. La urmă a rămas cu fotografia tatălui în mână.
A pus-o peste haine și a închis valiza. Atunci a intrat Lucreția. A văzut valiza deschisă în mijlocul camerei, s-a așezat pe pat și i-a zis răspicat:
— Nu pleci nicăieri. — Nu e corect să rămân.
Nu am venit aici să fac probleme. — Problema e Coana Elvira. Cu tine sau fără tine, tot un subiect găsește. Iar Toma… De când ai venit, plutește ceva nou pe moșia asta.
Dacă pleci acum, o să regreți. Amândoi. Când a rămas singură, Clara a scos fotografia tatălui și a pus-o la loc pe comodă. Valiza a rămas goală, în colț, cu cataramele închise.
S-a dus la cină. Toma a mâncat în tăcere. La jumătatea mesei a zis:
— Am auzit ce se vorbește în sat. — Știu și eu.
— Îmi pare rău. Nu e drept. — Nu e vina ta. S-a uitat la ea în felul lui direct, dar cu ceva mai dezgolit decât de obicei.
— Nu-ți cer să pleci. Nu te va alunga nimeni de aici din cauza limbilor ascuțite. Cât timp e muncă cinstită, rămâi. Clara a simțit un nod în piept, unul care i-a tăiat răsuflarea câteva secunde.
— Mulțumesc, Toma. Era prima dată când îi rostea numele așa, direct, cu o greutate pe care până atunci nu și-o permisese. El a rămas o secundă nemișcat. — Cu plăcere, Clara.
Coana Elvira a venit la moșie într-o după-amiază de noiembrie, cu trăsura și cu aerul unei misiuni morale. Toma era la câmp. Clara ședea pe prispă, coasea și a privit-o fără să se clintească. Coana Elvira a cerut să-l vadă pe Toma și a așteptat așezată pe un scaun, cu mâinile în poală, prefăcându-se că își face o datorie dureroasă.
Când a venit Toma, a salutat-o respectuos și a întrebat ce o aduce. Coana Elvira a vorbit mult despre prietenia cu tatăl și bunicul lui, despre faima numelui Bârsan, despre frământările satului. În mijlocul tuturor cuvintelor, cererea era una singură: Clara trebuia să plece. Toma a ascultat până la capăt.
Apoi a răspuns cu o voce domolă, dar neclintită:
— Clara Mărgărit mi-a trecut pragul într-o noapte cu ploaie torențială și nu avea unde se adăposti. E o muncitoare cinstită, iar cât timp e treabă de cusut pe moșia asta, rămâne. Nu există situație dubioasă decât în mintea celor care n-au ce face. Coana Elvira a rămas fără replică.
S-a sculat, l-a salutat cu toată răceala cuvenită și a plecat cu trăsura. Nea Vasile a fluierat prelung în barbă. — Bun, zic și eu. Noaptea aceea au stat mai mult pe prispă.
Luna venea mare, peste brazi. Toma i-a povestit despre tatăl lui, care murise de boală, și despre ce înseamnă să iei o moșie în primire înainte să fii gata. Ea i-a spus despre Sava, despre tatăl care o învățase să coasă și să aibă încredere în oameni, și care plecase fără să apuce să audă de la ea cât de mult însemna. Tăcerea care a urmat n-a fost goală.
Era tăcerea a doi oameni care tocmai se recunoscuseră. Săptămânile care au urmat au fost diferite. Toma n-a devenit alt om, dar era mai prezent. O găsea cu privirea mai des.
Ieșea seara pe prispă înainte să apuce ea să iasă. Odată i-a adus cafeaua fără să fie rugat. Altă dată a stat în ușa bucătăriei privind-o cum frământă aluatul, până s-a întors ea, și atunci și-a ferit ochii spre plită. Clara simțea că se întâmplă ceva, dar îi era frică să-l numească.
Învățase de mică că tot ce iubește se duce. Tata se dusese. Atelierul se dusese. Odată ajunsă într-un loc unde începea să se simtă acasă, împacheta valiza în gând.
Într-o duminică dimineață, după ce Toma plecase la grajd, s-a trezit din nou cu valiza deschisă în față. A strâns totul, metodic. A pus fotografia tatălui peste haine, a închis cataramele, s-a așezat pe pat și s-a uitat la pereții goi. Toma a văzut-o din capătul curții, cu valiza în mână.
S-a oprit, a lăsat ce avea în mâini și a așteptat-o. Ea a venit până în fața lui și a început să vorbească repede, ca să nu apuce să se răzgândească. Pleacă pentru că satul umblă cu vorbe. Pleacă pentru ca el să-și vadă liniștit de numele lui.
Coana Elvira o să găsească alt subiect, dar măcar atunci n-o să mai fie despre ea. Toma a ascultat fără s-o întrerupă. Apoi a zis:
— Clara, nu mă interesează ce vorbește satul. — Știu.
Dar…
— Am stat trei săptămâni să te văd ieșind pe prispă seara, a zis el. Am ieșit după tine noapte de noapte, fără să-mi dau seama ce caut. Acum știu. Te caut pe tine.
Ea a rămas nemișcată, cu mâna pe valiză, cu inima bătându-i până în gât. — Îmi e frică, a zis. — De ce? — Toți pe care i-am iubit au plecat.
Toma a făcut un pas spre ea. — Și eu am stat singur aici ani de zile. Tu ai venit într-o noapte cu furtună și ai rămas. Vrei să rămâi de-acum?
Cu mine? Pentru totdeauna? Valiza a cântărit o clipă mai mult decât tot restul lumii. Apoi Clara a dat drumul mânerului.
— Da, a zis. S-au căsătorit în martie 1922, în biserica din Valea adâncă. Nea Vasile a plâns. Lucreția a îmbrățișat-o pe Clara ca pe a ei, cu cuvinte puține, dar cu o strângere care le-a înlocuit.
Coana Elvira a adus un cadou și a stat în banca din spate, cu o expresie pe care nimeni n-a știut s-o numească. Valiza a rămas în pod, cu cataramele închise. N-a mai fost nevoie de ea.