La nunta unicului meu fiu am scos din buzunar plicul cu dovada unui transfer de 200. 000 RON. Mireasa s-a uitat la el, a râs în fața invitaților și m-a numit un om jalnic de sărac. Fiul meu știa cât aveam.
Știa și ce promisese în numele meu. Dar când toată sala aștepta să mă apere, și-a coborât ochii. Strânsesem banii din noaptea în care s-a născut Călin. O indemnizație de traseu, o tură în plus, o primă pe care n-o dusesem la magazin.
Cu timpul, monedele s-au făcut depuneri, carnetul de economii s-a schimbat cu un cont, apoi cu altul. Când ni s-a stricat frigiderul, l-am luat în rate. Când Doina a avut nevoie de o lucrare dentară, am acceptat două curse de duminică. Nu eram un om cu avere.
Eram doar încăpățânat la sumele mici. În ziua în care contul ajunsese la 200. 000 RON, Călin avea nunta peste două luni. Voiam să-i dau banii la nuntă și să văd că toate diminețile în care plecasem înainte să se trezească avuseseră un rost.
Duminică, Larisa a venit cu mama ei și ne-a arătat pe telefon un bloc nou lângă oraș. Bucătărie deschisă, balcon cu sticlă, parcare subterană. „Pe ăsta îl vrem”, a spus. „Dacă semnăm până la sfârșitul verii, păstrăm prețul.
”
Doina a pus polonicul jos. „Îl vreți sau îl puteți lua? ”
Călin a râs prea repede. „Ne descurcăm, mamă.
Am făcut calculele. ”
Mama Larisei s-a uitat la mine. „Important e că voi îi puneți la casa lor. Un singur copil aveți.
Pentru cine să strângeți dacă nu pentru el? ”
Doina mi-a prins privirea. Nu-i spusesem suma. Ea știa că exista un cont, dar eu răspundeam mereu cu „destul pentru un început”.
În familia noastră, cuvântul ăla ascundea de obicei o decizie pe care voiam s-o iau singur. După ciorbă, Călin m-a chemat pe balcon. „Cât ai, tată? ”
„200.
000 RON. ”
Nu a zâmbit. A privit în curte. „Eu credeam că sunt mai mulți.
”
„Sunt bani strânși, nu găsiți într-un perete. ”
„Știu, dar la avans nu ne ajung. Larisa a vorbit deja cu ai ei. Ei cred că venim cu o bază serioasă.
”
L-am întrebat ce sumă le spusese. Călin a deschis iar fotografia blocului. „N-am dat o cifră fixă. Am zis că ne ajutați mult și că, dacă e nevoie, discutăm și o garanție.
”
„Doina nu știe nimic despre garanție. Apartamentul nu intră în promisiune. ”
M-a îmbrățișat înainte să termin. „Știam că pot conta pe tine.
”
Am simțit bucurie și teamă în același timp. În loc să-i cer cifra pe care o spusese Larisei, i-am zis doar să n-o sperie pe mama lui. Când ne-am întors în bucătărie, Larisa și mama ei vorbeau despre camere pentru rude. Doina strângea farfuriile fără să le suprapună, semn că asculta fiecare cuvânt.
„Am lămurit”, a spus Călin. „Tata ne ajută cu începutul și vine cu noi să vedem calculele. ”
Mama Larisei s-a ridicat și m-a sărutat pe obraz. „Tiberiu, eu îți mulțumesc din suflet pentru cei 600.
000 și pentru apartamentul pus la siguranța copiilor. Acum pot dormi liniștită. ”
Doina a rămas cu o farfurie udă între palme. „Ce 600.
000? ”
Călin s-a ridicat atât de repede încât a lovit masa. „Mamă, nu începe acum. Vorbim noi.
”
Femeia a vrut să explice, dar Larisa i-a pus haina pe umeri și a spus că cifrele sunt între bărbați. Tocmai formula aceea m-a făcut să tac. Dacă o corectam la ușă, recunoșteam că fiul meu își construise nunta pe o sumă inventată. Am ales să las discuția pentru mai târziu.
„E o confuzie. Suma exactă o discutăm în familie. ”
Doina a pus farfuria în chiuvetă. „Suntem familia.
Spune-o acum. ”
Larisa s-a uitat la Călin, nu la mine. Fiul a apucat-o de cot și a condus-o spre hol. Ușa s-a închis înainte să pronunț cele două sute de mii.
Doina nu m-a întrebat de ce musafirii greșiseră. M-a întrebat de ce îi lăsasem să plece cu greșeala. I-am spus suma reală. A citit soldul, apoi a întrebat dacă promisese cineva diferența până la 600.
000. „Nu eu. ”
„Atunci cine a promis apartamentul? ”
Am repetat că urma numai o discuție.
Doina a împins telefonul spre mine. „Nu mă liniștește ce nu se poate întâmpla azi. Mă sperie ce ai lăsat să creadă oamenii că se va întâmpla mâine. ”
Mi-a cerut un singur lucru: niciun cuvânt despre apartamentul nostru în numele amândurora.
Apoi m-a trimis să-l sun pe Călin. Am ieșit pe palier. Călin era lângă mașină cu Larisa. Am deschis geamul și l-am auzit: „Nu te mai frământa.
Tata rezolvă diferența. Și cu apartamentul se face. Dacă-l punem în fața calculelor. Pe el te poți baza.
”
M-a zărit la geam. A încremenit. Eu am ridicat mâna ca și cum îl salutam. A închis portiera și a plecat.
Când m-am întors, Doina aștepta în hol. „Ai vorbit cu el? ”
„O să lămurim când vine. ”
Era prima minciună directă din povestea banilor.
N-o spusese Călin. Cu două săptămâni înainte de nuntă, Călin m-a dus la pensiune. Larisa adăuga din mers: aranjamente, bar deschis, patru camere pentru prietene, microbuz. Pe partea pe care o acceptasem eu, 38.
000 RON. Tot ce se adăuga, l-am trecut pe Călin sau pe Larisa. „Suntem aceeași familie, Tiberiu. De ce vorbești ca la ghișeu?
”
„Pentru că ospătarii nu sunt plătiți cu rudenia. ”
Apoi am mers la blocul din fotografii. Un consultant de credit ne aștepta la cafenea. Când Larisa a deschis subiectul celor 600.
000, l-am oprit. „Din partea mea sunt 200. 000. ”
Călin a mutat zaharnița.
„Tata a zis că mai discutăm. ”
Consultantul a întrebat dacă locuința părinților era o opțiune. Am răspuns că Doina nu participase la conversație și că nimic nu se decidea fără ea. Omul a închis rubrica și ne-a spus să revenim numai dacă aveam un acord real.
În parcare, Larisa mi-a spus că o făcusem de râs în fața unui străin. „Dacă nu era adevărat, trebuia să-l opriți atunci, nu acum. ”
Avea dreptate numai în ultima propoziție. Tocmai de aceea m-a durut.
Călin m-a tras lângă mașină. „Ai făcut-o să creadă că am mințit-o. ”
„Ai mințit-o. ”
„Am spus ce credeam că putem construi.
Tu ai repetat toată viața că un părinte își ajută copilul să se așeze. ”
Rugămintea lui a lucrat mai repede decât judecata mea. „Nicio semnătură fără Doina”, am spus. „Normal.
Oricum ai actele acasă. ”
Acasă, Doina plecase la sora ei. Am scos copiile contractului, extrasele vechi și paginile de identitate. Le-am pus într-o mapă albastră.
N-am falsificat nimic, dar pregătisem locul în care Doina urma să fie împinsă să spună nu în fața fiului. În aceeași seară am programat transferul pentru prima zi lucrătoare de după nuntă. Am tipărit ordinul și l-am pus într-un plic crem. Doina a intrat când strângeam foile.
„Deci ai hotărât pentru toți banii. ”
„Pentru el i-am strâns. Diferența până la 600. 000 nu există.
”
„Atunci spune-i asta înainte de nuntă. ”
Am promis că o va lămuri Călin. Mapa a rămas în geanta mea de traseu, sub o cămașă. Doina n-a deschis-o.
În 40 de ani nu-mi controlase niciodată buzunarele. Cu o zi înainte de nuntă, Călin a venit după termos. N-avea nevoie de el. A stat în hol, uitându-se la geantă.
„Ai plicul? ”
„Da. ”
„Larisa e foarte tensionată. Te rog, când îl dai, nu începe să explici în fața tuturor.
”
Doina a ieșit din bucătărie. „O seară normală începe cu aceeași sumă spusă în toate camerele. ”
Călin a sărutat-o pe obraz. „Ne stresăm inutil.
”
După ce a plecat, Doina mi-a cerut să deschid geanta. Am refuzat. Ea n-a insistat. Dar a spus: „Termometrul a rămas pe masă.
Călin a luat numai termosul. Termosul a fost pretextul. A venit să verifice plicul. ”
N-am avut replică.
La nuntă, Călin m-a întâmpinat îmbrăcat într-un costum deschis. „Ai plicul? ”
„Bună dimineața și ție. ”
„Tată, nu mă ține în tensiune azi.
”
I-am arătat buzunarul sacoului. Geanta de traseu a rămas în portbagaj. Larisa a venit după cununia civilă, m-a sărutat și a întrebat încet: „Ați pregătit tot, tată? ”
„Am pregătit darul pe care l-am promis.
”
La toasturi, mama Larisei a ridicat paharul și a spus că două familii le oferă tinerilor nu doar o petrecere, ci un apartament și un avans la care mulți nici nu visează. Rudele au aplaudat. Doina s-a apropiat de mine. „600.
000 și apartamentul nostru sunt acum toast. Cifrele nu beau vin, Tibi. ”
După dansul părinților, am fost chemat în față. Am scos plicul.
„Sunt 200. 000 RON. Transferul este programat pentru luni. ”
Larisa a luat plicul și a citit dovada.
„200? 200. 000? Și restul?
”
„Nu există niciun rest promis de mine. ”
S-a întors spre Călin. El și-a coborât privirea. „Mi-ai spus că tatăl tău a pus deoparte în jur de 600”, a zis ea.
Larisa a ridicat dovada deasupra mesei. „Asta e tot ce ați strâns în 40 de ani? Sunteți un om jalnic de sărac. ”
M-am uitat la Călin.
El știa cât aveam. Știa și ce spusese. Îi trebuia o singură propoziție. Doina s-a ridicat.
„Călin, spune-i soției tale adevărul. ”
Fiul a privit-o pe Larisa, apoi pe mine: „Tată, nu strica nunta acum. Ne așezăm mâine și rezolvăm. ”
Nici măcar atunci nu m-a apărat.
Am luat foaia din mâna Larisei. Înăuntru nu erau bancnote. Când a văzut că ordinul urma să fie executat luni, a spus că nici darul nu era adevărat. Nu.
Fraza ei mă oprește singură. Mă oprește tăcerea ta. Am ieșit din salon singur. În spatele ușii, muzica a pornit după câteva clipe.
Nimeni n-a venit după mine. Am scos geanta din portbagaj și am mers până la stația de pe șosea. Pe banca metalică am pus plicul rupt și mapa albastră. Cele două obiecte spuneau două povești diferite despre mine.
Într-una eram tatăl umilit. În cealaltă eram soțul care pregătise o presiune fără acordul femeii cu care trăise 40 de ani. Primul telefon l-am dat la bancă. Am indicat ordinul programat pentru luni.
Banii nu plecaseră. Am cerut revocarea înainte de executare și am primit confirmarea. Al doilea apel a fost către consultant. I-am spus că nu mai vin la nicio discuție și că nu consimt la fideiusiune sau la folosirea apartamentului.
La al treilea telefon a răspuns administratoarea pensiunii. Am confirmat pachetul de 38. 000 RON. Pentru camere, bar, decor și microbuz, le-am spus să rămână pe contactele mirilor.
Doina m-a sunat după miezul nopții. „Câte telefoane ai dat? ”
„Trei. ”
„Ce ai oprit?
”
Când am ajuns la apartament, am folosit iar formularea cea mai convenabilă: nu exista nicio semnătură. Doina a rămas tăcută. „Ce ai dus în geantă? ”
„Vorbim acasă.
”
„Toată ziua ai trăit din propoziția asta. ”
Mi-a spus că rămâne în camera rezervată surorii ei. N-a întrebat dacă mai am banii. Nu suma era întrebarea ei.
Am prins un autobuz târziu spre Brașov. Pe la 5 dimineața, în grupul invitaților, administratoarea le cerea mirilor o metodă de plată pentru prelungirea barului și camerele adăugate. Larisa a răspuns că tatăl mirelui promisese să acopere tot. Administratoarea a scris doar că pachetul meu era separat.
La 7:15, Călin m-a sunat. „Ce ai făcut, tată? ”
„Am păstrat ce am promis și am oprit ce n-am promis. ”
„Larisa plânge.
Rudele ei sunt încă aici. Nu putem închide camerele. ”
„Planul vostru exista numai dacă eu și mama ta făceam ce ai spus tu în numele nostru. ”
A cerut să refac transferul înainte de micul dejun.
I-am spus că banii nu vor pleca. A închis. Doina a intrat în rochia de la nuntă, și-a scos pantofii și s-a uitat întâi la geantă. „Deschide-o.
”
Am tras geanta lângă masă. Am început cu lucrurile pe care le puteam prezenta drept victorii: banii erau încă în cont, apartamentul nu fusese pus garanție. Doina și-a turnat apă și n-a băut. „Îmi spui iar ce nu s-a întâmplat?
Eu te întreb ce ai făcut. ”
„Am mers la o discuție. ”
„Cu ce în geantă? ”
Înainte să răspund, a sunat administratoarea.
Am pus apelul pe difuzor. Doina a ascultat, apoi a spus: „Închide. Femeia n-are ce căuta în discuția despre geantă. ”
La 9, Călin a scris că vine cu Larisa și cu mama ei.
Doina a spus că îi primește numai ca să audă răspunsul fiului despre apartament. „Nu vreau să-mi aflu locul în casa mea din gura nurorii. ”
Călin a intrat primul cu plicul rupt. Larisa ținea telefonul pregătit.
Mama ei a pus două cafele pe masă, de parcă veniseră la o ședință care trebuia să se termine cu o semnătură. „Banii trebuie repuși azi”, a spus Larisa. „Mai întâi, fiul meu răspunde la întrebarea pe care a evitat-o la nuntă”, a zis Doina. „Le-ai spus că apartamentul nostru era disponibil pentru credit?
”
Călin a răspuns că discuția fusese preliminară. „Nu te-am întrebat ce a cerut banca. Te-am întrebat ce ai spus tu. ”
Larisa a pus plicul rupt în fața mea.
„Darul a fost oferit în fața tuturor. Nu-l puteți lua înapoi. ”
I-am arătat confirmarea revocării. Mama ei a spus că hârtia și aplauzele făcuseră darul real pentru două familii, indiferent de tehnică.
„Atunci de ce ați cerut camere și bar dintr-un dar care urma să vină abia luni? ”
„Pentru că ni s-a spus că există. Și că sunt de trei ori mai mulți bani. ”
Călin și-a frecat tâmplele.
„Nu rezolvăm nimic dacă reluăm fiecare frază. ”
Doina a împins scaunul înapoi. „Nu există lună de miere până nu spui dacă ai promis casa noastră. ”
Larisa a ridicat glasul.
A spus că luasem trei decizii mari într-o noapte și că la vârsta mea asemenea schimbări bruște trebuiau privite cu grijă. „Poate să primească notificările. Poate ține dosarul. ”
Călin n-a respins propunerea.
„Accesul ar fi temporar. ”
„Ieri voiai toate economiile mele”, i-am spus. „Azi spui că nu sunt în stare să le păstrez. ”
Doina s-a uitat la el cu o tristețe pe care n-o văzusem nici când plecase de acasă după armată.
„Ai învățat repede să numești grijă ceea ce îți dă acces. ”
Larisa a deschis telefonul și ne-a arătat un clip pregătit. În imagine apăream eu, luând foaia și plecând. Insulta ei nu exista.
„L-am publicat doar în grup. Încă putem opri rușinea. ”
„Nu a fost o glumă. A fost o reacție.
Mi s-au promis 600. 000 și o locuință. ”
Călin a cerut telefonul ca să refacă el ordinul. Am refuzat.
A întins mâna spre geantă. „Măcar dosarul. ”
Doina a tras geanta spre ea. „Ce dosar?
Știe fiul meu că se află aici? ”
În acea secundă, Doina a aflat că toți cei veniți în bucătăria ei știau mai mult despre apartamentul ei decât ea. „Plecați”, a spus. „Nu vă dau afară din familia mea.
Vă dau afară din casa în care ați venit să împărțiți ce n-ați întrebat. ”
După ce au plecat, Doina mi-a cerut să deschid geanta. Am scos cămașa, mapa albastră și foaia pe care scrisesem „Părinți – variantă de sprijin”. Sub ele erau copiile actelor.
„Când le-ai luat? ”
I-am spus despre pensiune, cafenea și cererea lui Călin. Am adăugat că nu intenționasem să semnez nimic fără ea. „Atunci de ce n-ai mers cu mâinile goale?
”
„Ca omul să facă un calcul real. ”
„Pentru cine? ”
„Pentru noi. ”
Doina a atins cu degetul cuvântul „părinți”.
„Noi eram doi. Aici ai venit doar tu. Voiai să mă aduci în fața fiului, a norei și a unui calcul, ca nu-ul meu să pară cauza pentru care pierd ei apartamentul. ”
Nu găseam o formulare mai blândă care să rămână adevărată.
„Da. ”
A întrebat dacă mă crede în privința nunții. Mi-a răspuns: „Te cred. Ai putut opri banii care nu plecaseră și ai putut refuza ce nu semnaseși, dar greșeala lor nu scoate actele din geanta ta.
”
I-am propus să-i transfer jumătate din cont. A împins telefonul departe. „Începe prin a nu hotărî tu ce mă liniștește. ”
Seara, Larisa a publicat clipul pe pagina ei.
Spunea că socrul ei oferise un dar, apoi îl retrăsese noaptea. Filmarea de la nuntă începea după insulta ei. Doina a privit de două ori. „E tăiat.
”
„Știu. ”
„Trebuie să răspunzi. ”
„Cu ce? ”
„Cu un film de douăzeci de minute despre cont, nuntă și actele pe care le-ai ascuns.
”
Am vrut să spun că actele nu aveau legătură cu insulta. Doina mi-a arătat mapa. „Pentru tine sunt două povești. Pentru cine vede clipul, toate arată ca promisiuni schimbate.
”
Un fost coleg m-a întrebat dacă-mi fuseseră furate datele bancare. Altul mi-a recomandat să-i dau lui Călin acces la cont. Oamenii care-mi lăsaseră 40 de pasageri în grijă pe serpentine credeau acum că nu trebuia să-mi păstrez singur parola. Ceva din mine s-a spart.
Am luat foaia pe care scrisesem „Părinți – variantă de sprijin”. Cuvântul părea mai rău decât dimineața. Nu era numele Doinei. Era o categorie în care o așezasem fără s-o întreb.
„Voiam să te aduc la o discuție cu cifrele gata și cu ei doi lângă noi. Știam că dacă refuzi în fața lor, o să pari omul care le ia locuința. Am pregătit rușinea ta ca să-mi păstrez eu imaginea de tată care rezolvă. ”
Doina a închis ochii.
Când i-a deschis, nu părea împăcată. Părea doar că nu mai trebuia să scoată adevărul cu întrebări. „Asta voiam să aud de dimineață. Acum trebuie să trăiesc cu faptul că ai putut gândi așa.
”
A sunat-o sora ei. A mers în dormitor, apoi a coborât valiza. Am vrut s-o ajut. Și-a ținut mâna pe mâner.
„Dacă mă ajuți, fă-o numai după ce spun da. ”
Am lăsat mâna jos. Înainte să plece, mi-a spus: „Călin a lăsat-o pe Larisa să creadă o minciună fiindcă îi era rușine să piardă ce promisese. Tu m-ai exclus din discuție fiindcă îți era rușine să pari un tată cu limite.
Nu vă da vouă, bărbaților din familia asta, rolul comod al victimelor unei singure femei. ”
A plecat la Codlea. Am rămas cu actele pe masă și cu cheia lui Călin în cutia de rezervă. A doua zi, Călin a venit după dosar.
Larisa și mama ei l-au însoțit. Pe masă am făcut trei teancuri: oferta mea de 38. 000, suplimentele lor, dovada că transferul fusese oprit. „Dă-mi copiile și activează notificările pe numărul meu”, a cerut Călin.
„Ce anume vrei să protejezi? Banii de o altă decizie luată la nervi? Apartamentul meu nu are nevoie să fie protejat de refuzul meu. ”
Larisa a ridicat telefonul.
„Dacă refaceți transferul și spuneți adevărul despre glumă, eu mă întorc cu Călin în garsonieră. ”
Am scos carnetul vechi de economii. Călin l-a răsfoit două file și l-a împins înapoi. „Asta e problema.
Te uiți la niște sume vechi ca la un sacrificiu uriaș. În 40 de ani, alții au cumpărat case copiilor, au făcut afaceri. Tu ai strâns 200. 000 și vrei să fim recunoscători ca pentru o avere.
”
Cuvintele miresei mă loviseră în fața străinilor. Ale fiului au intrat mai adânc, fiindcă el știa fiecare cursă ratată. „Deci, ai tăcut la nuntă fiindcă erai de acord cu ea. ”
„Am tăcut fiindcă m-ai făcut de râs.
Ai apărut cu o treime din ce lăsaseși pe toți să creadă. ”
A vrut să deschidă sertarul cu actele. M-am așezat între el și dulap. „Dosarul nu pleacă.
Cardul nu pleacă. Accesul nu se schimbă. ”
A aruncat cheia de rezervă pe masă. „O să rămâi singur cu banii?
”
„Deja sunt singur. Banii12 n-au împiedicat asta. ”
După ce au plecat, l-am sunat pe Doina și i-am spus tot, inclusiv cuvintele lui Călin. „L-ai amenințat?
”
„I-am deschis ușa. ”
Doina a tăcut. Apoi mi-a spus că nu se întoarce acasă pentru că într-o singură dimineață spusesem două răspunsuri corecte. Era nevoie de o întâlnire neutră, cu toate promisiunile puse în ordine.
„Vin numai dacă Călin arată mesajele cu consultantul. ”
Călin a acceptat. Întâlnirea a fost într-o cafenea lângă parc. Doina s-a așezat la capătul mesei, nu lângă mine.
„Dacă stau lângă tine, se formează două tabere. ”
Telefonul lui Călin a stat pe masă. Într-un mesaj, cu trei luni înainte de nuntă, scrisese: „600. 000 RON vin de la părinți.
Apartamentul lor este confirmat ca sprijin. Tata aduce actele. ”
Larisa a citit mesajul de două ori. „Mi-ai spus că ai vorbit deja cu ei.
”
„Aici nu scrie că speri. Scrie confirmat”, a adăugat Doina. Călin a încercat să se ascundă după răspunsul consultantului, care cerea acorduri. Doina a spus: „Nimic nu era sigur pentru bancă.
Pentru soția ta ai făcut să pară sigur. ”
Larisa l-a întrebat când aflase suma reală. Călin a recunoscut că o știa de la discuția noastră pe balcon, dar nu-i spusese. Sperase că voi găsi diferența după ce nunta devenea publică.
„Din ce? ”
„Poate dintr-un credit. Poate din vânzarea a ceva. Tu mereu ai găsit o soluție.
”
Larisa și-a tras scaunul mai departe. A spus că nu poate reveni ca și cum nimic n-a fost. „Dacă transferul nu vine, nu pot continua. ”
„Și dacă vine, atunci Călin poate arăta că își respectă promisiunea”, am spus.
„Am răspuns că transferul nu va fi refăcut. Pensiunii îi plătesc partea mea. În rest, nu semnez, nu filmez și nu dau acces nimănui. ”
Doina mi-a cerut s-o informez înainte să fac plata.
„Nu te întreb ca să-mi dai voie pentru o obligație pe care o știai. Te informez înainte să fac plata. ”
Am fost de acord. La pensiune, am plătit cei 38.
000. Din cei 200. 000 au rămas 162. 000.
Călin a semnat un grafic pentru suplimentele lui. Pentru prima dată de la nuntă, numele lui stătea sub propria promisiune. Larisa a cerut ca banii să acopere tot. Călin a refuzat.
„Nu mai cer bani de la tata și nu mai cer apartamentul lor. ”
La întâlnirea finală, Călin a vorbit primul, fără foaie: „Eu am inventat suma. Am scris confirmat înainte să-l întreb. La nuntă, dacă îl apăram pe tata, trebuia să recunosc în fața ta.
Am ales câteva minute în care să nu fiu eu omul care mințise. ”
Larisa a plecat cu mama ei. Nu a șters clipul. Călin a rămas în camera lui închiriată.
Plătea ratele. Doina s-a întors acasă pentru o săptămână, cu valiza în camera mică. „Nu numi gestul iertare. Am nevoie de valiză liberă.
”
Am deschis împreună conturile. Am stabilit că nicio sumă nu pleacă spre Călin fără două întrebări și două răspunsuri. Carnetul vechi a intrat în sertarul comun. După aproape o lună, am vrut să fac ceva mare.
Am găsit un sejur la mare. M-am oprit înainte să plătesc. I-am pus oferta în față. Doina a citit.
„Vrei marea sau o fotografie în care părem din nou împreună? ”
„Amândouă. ”
„Atunci încă este un plic, numai că acum îl dai mie. ”
A scos o hartă veche și a arătat Sibiu.
Cu ani în urmă voise să vadă muzeele. Eu glumisem că un șofer nu se odihnește într-un oraș de pe traseu. „Duminică îți spun. ”
Duminică, a ales două nopți la Sibiu, o cameră obișnuită și plecarea de dimineață.
Am cumpărat biletele numai după ce mi-a spus exact ruta și ziua. Cu două zile înainte, Călin a sunat. Mai avea 9. 400 de plătit.
Se întâlnise cu Larisa de două ori. Nu știa dacă va urma divorțul sau o încercare. Mi-a zis că mai are termosul meu vechi și vrea să ni-l aducă la autogară. În autogară, Călin a apărut cu termosul sub braț și cu ecusonul de serviciu la cămașă.
Nu purta verighetă. Ne-a turnat ceai. Mâinile îi tremurau ușor de la oboseală. Doina a zâmbit.
Eu nu i-am oferit bani. Nu i-am răpit problema ca să mă simt din nou necesar. Autocarul spre Sibiu a fost anunțat. Călin a dus valiza până la peron și s-a oprit la marcajul galben.
„De aici o iau eu”, am zis. Doina i-a dat un covrig. „Mănâncă înainte de tură. ”
M-a îmbrățișat scurt, apoi a pornit spre ieșire.
Nu s-a întors să vadă dacă-l chemăm. Eu nu l-am chemat. La ușa autocarului, șoferul mi-a cerut biletele. Am scos amândouă foile, dar Doina a întins mâna.
„Pe al meu îl țin eu. ”
Locul 12 era la geam. L-a luat ea. Autocarul a ieșit din peron.
Prin geam l-am văzut pe Călin traversând spre stația lui, cu ecusonul strâmb și rate de plătit. Larisa nu ștersese clipul. Doina nu-mi dăduse înapoi anii în care hotărâsem singur. Aveam 162.
000 RON, două bilete și niciun drept cumpărat asupra oamenilor de lângă mine. La prima curbă, Doina a sprijinit termosul de pantoful meu ca să nu se rostogolească. N-a luat mâna mea. N-am căutat în gest mai mult decât era.
Pentru prima dată după mulți ani, nu eu conduceam. Și nu eu hotăram pentru toți unde se termină drumul.