A apărut la ușa lui cu părul leoarcă, fusta ruptă la genunchi și o mândrie în ochi pe care o noapte întreagă pierdută printre brazi n-o putuse șterge. El a deschis, a privit-o în tăcere din cap până-n picioare, apoi a lăsat toporul jos și i-a spus doar atât: să intre. Se rătăcise în Munții Făgăraș, în iunie 1922, după ce o turmă de mistreți împrăștiase grupul cu care urcase de la Valea Bradului. Ore întregi coborâse prin pădure, fără mâncare, fără palton, cu frigul urcându-i din pământ prin ghete.
Când văzuse firul de fum între coroane, nu mai contase nimic altceva. Numai lumina aceea caldă dintr-o fereastră de piatră. Casa era mică, curată, construită cu mâinile lui. El se numea Matei Munteanu, avea treizeci și ceva de ani și trăia singur în poiana aceea de șapte ani.
Nu întrebase cine e, nu ceruse explicații. Îi curățase genunchiul cu spirt, cu o blândețe atentă, fără o vorbă în plus. Apoi îi pusese în față o ciorbă deasă de legume cu cârnaț afumat și două felii groase de pâine neagră. Abia când ea a zis că gătește bine pentru un om singur, el a răspuns că necesitatea e un profesor care nu lasă pe nimeni corigent.
Pârâul care trebuia traversat ca să ajungă la poteca principală s-a umflat peste noapte. Au fost trei zile. Trei zile în care Clara Vlădescu, fiica moșierului Aristide Vlădescu din câmpia română, a învățat să deosebească buruienile de rozmarin, să ude la rădăcină, să țină coasa într-un fel care nu-ți sfâșie spinarea. A smuls rozmarinul din greșeală și a rămas cu el în mână, vinovată și gata să râdă.
Matei s-a uitat la planta moartă, apoi la ea. Colțul gurii i s-a mișcat într-un gest pe care ea l-a păstrat pentru mai târziu. În a treia dimineață, ea s-a trezit înaintea lui și a pus masa. Când a ieșit din cameră, s-a oprit o clipă în prag, fără să spună nimic.
Apoi a băut cafeaua și a zis doar că nu era obișnuit să găsească lucrurile gata. Pe etajera din casă erau cărți. Una de medicină practică, două de agricultură, o botanică regională cu semne de hârtie la mai multe pagini, un dicționar și un volum de Eminescu cu cotorul ros de atâta folosire. Clara îl deschisese la o pagină unde un vers era marcat cu creionul: „De ce să nu-ți spun că te-am iubit și că te vreau acum iubi?
” A citit cu voce tare, fără să-și dea seama. În spatele ei, el se oprise. Apoi a continuat să strângă masa. Nu s-a vorbit nimic despre asta.
Dar amândoi știau că se întâmplase ceva. A patra zi, soarele a apărut deasupra poienii și pârâul scăzuse. Matei a spus că o duce până la poteca principală. I-a dat paltonul lui de lână, deși ea zisese că nu e nevoie.
Pe drum, a prins-o de braț de două ori, acolo unde noroiul era mai înșelător, cu o forță exactă. Apoi a rămas în loc, privind cum coboară. La curba potecii, ea s-a întors. El era tot acolo.
La Valea Bradului, verișoara Beatrice a plâns, Nea Eugen era alb de vinovăție, gărzile de călătorie bine. Clara a povestit scurt ce se întâmplase. Când a zis numele Matei Munteanu, inginerul Aurel a ridicat din sprâncene. Toată lumea din sat îl știa.
Om de cuvânt, plata la zi, casa făcută singur, cumpărături la prăvălia tanti Terezei la fiecare început de lună. Clara ar fi trebuit să se întoarcă la București. În schimb, a cerut să fie dusă la prăvălie, a cumpărat un caiet din piele și s-a interesat de el cu grijă. Tanti Tereza a răspuns cu ochii ei bătrâni și limpezi că Matei nu era om care să dea prea multe explicații, dar că viața lui avea o logică pe care el o alesese singur.
Patru zile mai târziu, Clara l-a văzut din fereastra salonului. Mergea călare spre prăvălie, cu desagii goi. A ieșit în grabă, l-a strigat pe prispă. S-au uitat unul la altul într-o tăcere care nu cerea scuze.
Tanti Tereza le-a scos cafea și plăcinte cu brânză și a dispărut în spate cu o discreție care nu păcălea pe nimeni. Au stat aproape o oră la măsuța din colț. Când a plecat, Clara i-a întins caietul de piele. El l-a luat, a spus mulțumesc într-un fel pe care nu-l folosise în viața lui pentru un simplu schimb de politețe.
A doua zi dimineață, Petruț, ajutorul lui Matei, a adus un pachet mic, legat cu sfoară de cânepă. Era o crenguță de rozmarin uscat și un bilet scris cu creionul: „Rozmarinul și-a revenit mai repede decât era prevăzut. Să ai o călătorie bună. Matei.
” Clara a răspuns pe o hârtie îndoită de două ori: „Mulțumesc pentru tot, pentru absolut tot. Clara. ”
Scrisorile au început atunci. La început scurte, apoi tot mai lungi.
El i-a scris despre zăpadă căzută în iulie și despre Ciot, câinele galben care fusese indignat de un fulg. Ea i-a scris despre grâul de pe moșie și despre o carte de botanică găsită în biblioteca tatălui. Într-o scrisoare din martie, el a pomenit-o pe mama care plecase când el avea doisprezece ani și pe tatăl care murise după ce Matei încercase orașul și înțelesese că nu e al lui. A zis că muntele nu înseamnă singurătate, ci exact opusul a ceea ce cred oamenii.
Clara știa că tatăl ei punea la cale o căsătorie cu fiul unui mare proprietar din Craiova. Îi scrisese lui Matei despre asta fără să intre în detalii. Răspunsul lui a întârziat trei săptămâni. Când a venit, era o singură pagină: „Nu am ce oferi din ceea ce bărbații din lumea ta numesc ofertă.
Dar dacă vrei să vezi iarna în poiană și rozmarinul care a crescut la loc, există loc pentru tine. ”
Moșierul a vrut să-l cunoască. A urcat poteca de șase kilometri cu Nea Eugen și cu Petruț pe post de ghid. Matei îl aștepta pe prispă, cu o cămașă albastră călcată cu fierul și cu Ciot lângă el.
Au stat de vorbă despre pământ, despre lemn, despre planuri. Moșierul a mâncat din pâinea coaptă dimineața, a băut cafeaua și n-a mai pus întrebarea care-l adusese până acolo. Îi văzuse răspunsul în felul în care Matei se uita la Clara atunci când credea că nimeni nu-l vede. La coborâre, moșierul a mers multă vreme în tăcere.
Apoi i-a spus Clarei, fără să se uite la ea, că omul acela își construise o casă care nu se va prăbuși. Clara a răspuns că știe. Două luni mai târziu, Matei a coborât la Valea Bradului într-o joi din noiembrie. O chemase printr-o scrisoare, prima în care îi spunea că are ceva de spus care nu încape pe hârtie.
Clara era la măsuța din colțul prăvăliei, cu o cafea și o carte pe care nu o citea. S-a așezat în fața ei. Tanti Tereza a pus două cești și a dispărut. Matei a vorbit încet, cum făcea tot ce era important.
A zis că ea rămăsese în grădină, în cărți, în diminețile lui. Că marcase două versuri noi la Eminescu și amândouă erau despre același lucru. Că avea o poiană, o casă de piatră, o grădină și o viață pe care o construise. Că nu avea mai mult de atât, dacă lumea măsura altfel.
Dar că o persoană care a apărut în viața unui om în felul acela nu apare de două ori. Și că ținea la ea. Clara l-a privit fără să-și ferească ochii. A zis că ajunsese la ușa lui cu fusta ruptă și cu mândria în ochi, iar el o privise ca și cum mândria ar fi fost cel mai firesc lucru din lume.
Că nu întâlnise pe nimeni care s-o vadă așa. Că ținea și ea la el. A tăcut o clipă care n-a fost goală, ci plină de tot ce se spusese. El și-a întins mâna pe masă.
Ea și-a pus mâna peste a lui. Trei ani mai târziu, pe stâlpul prispei din poiană atârna o placă de stejar, șlefuită și gravată cu dalta: Munteanu. Casa crescuse cu o încăpere, cu ferestre mai mari pentru lumina dimineții pe care Clara o iubea acolo. Grădina se lățise: busuioc, mentă, lavandă și rozmarinul, care ajunsese un fel de semn secret între ei.
Matei vindea lemnul direct spre Valea Bradului și satele vecine, cu Petruț aproape, care spunea tuturor că ideea fusese a lui. Moșierul Aristide venise de două ori, iar a doua oară stătuse o după-amiază întreagă cu Matei despre sol și tăierile de întreținere, și coborâse cu o expresie pe care Clara o cunoștea: respect. Clara scria într-un caiet de piele, la fel ca al lui. Despre ceață, despre lumina care se schimba peste vale, despre Ciot, care stătea în fiecare zi în același loc, așteptându-l pe Matei de parcă fidelitatea ar fi fost o liturghie.
Într-o după-amiază de iunie 1925, la trei ani de când apăruse leoarcă și pierdută pe marginea poienii, Clara stătea pe prispă, cu caietul pe genunchi. Matei a venit de la șopron, cu rumeguș în păr, și s-a așezat lângă ea. S-au uitat spre vale, care se întindea limpede până departe. Matei a zis atunci, fără să se întoarcă, că a scris un lucru nou în caiet.
Nu dintr-o carte. Ceva care ieșise din cuvintele lui. Ea l-a întrebat ce e. A zăbovit o secundă.
Apoi a rostit încet: „Iubirea adevărată nu cere permisiunea. Ea bate pur și simplu la ușă. ”
Clara l-a privit dintr-o parte. Colțul gurii lui era ușor diferit, așa cum îl cunoștea ea.
A zis că lucrul acela era adevărat. Au rămas amândoi în tăcere, privind soarele coborând în spatele brazi lor. Ciot a oftat din locul lui, mulțumit.
Ceața venea dinspre vale, acoperind totul cu grija cuiva care știe că unele lucruri merită păstrate pentru a dăinui.