Timp de cincisprezece ani am fost servitoarea gratuită a familiei lui Mihai. Găteam la toate sărbătorile, la toate parastasele, spălam vase până mi se rupea spatele, iar ei stăteau pe canapea și mă priveau de sus. Soacra mea, Ileana, mă strofoca mereu cu aceleași vorbe: că sunt noră, că trebuie să mă sacrific, că așa e rânduiala. Când s-a apropiat parastasul bunicului soțului, am crezut că, poate, de data asta lucrurile vor fi altfel.
M-am înșelat. Ileana a intrat în casă fără să bată, mi-a aruncat pe masă o bancnotă mototolită de cincizeci de lei și mi-a spus, pe un ton sec:
— Na, sunt pentru cheltuielile de parastas. Fă o masă cum se cuvine, cum se făcea înainte. Am rămas uitându-mă la bancnota aia singuratică.
Pentru un parastas trebuia pește, carne, zeci de farfurii. Cu cincizeci de lei abia luam câteva fructe. Am încercat să-i explic, dar mi-a tăiat-o scurt:
— Cumnata ta e ocupată să-și susțină soțul. Tu, oricum, stai acasă degeaba.
Fiecare are rolul lui în viață. Se pare că „rolul meu” era să mă zbat toată ziua, în timp ce ea se ducea la golf cu prietenele. Am văzut pozele pe rețelele de socializare. Excursie de lux, trei zile, hoteluri de cinci stele, în timp ce eu abia aveam bani pentru o colivă.
Dar nici asta nu a fost cea mai mare lovitură. Cu câteva zile înainte de parastas, am primit o somație de plată pe numele meu. Zeci de mii de euro. Un credit pe care cumnatul îl luase pentru afacerea lui, iar eu apăream ca girant.
Fără să semnez nimic, fără să știu nimic. Mihai și familia lui au făcut front comun împotriva mea. Cumnatul se juca nevinovat, soacra îmi țipa că așa se face în familie, iar Mihai, soțul meu, mi-a spus să tac și să nu stric parastasul. Atunci am înțeles.
În casa aia nu aveam nicio valoare. Eram doar o marionetă pe care o puteau folosi și arunca. Ziua parastasului a venit. Toată familia s-a adunat în sufragerie, așteptându-se la o masă îmbelșugată.
În loc de sarmale și friptură, pe masă am pus un măr, o pară, o colivă mică și poze decupate din hârtie cu mâncare. Am aruncat bonul fiscal pe masă, chiar lângă bancnota mototolită. — Asta e masa care se poate pregăti cu cincizeci de lei, mamă. Am cheltuit tot, până la ultimul ban.
Reacția lor a fost exact cum mi-am imaginat. Ileana a țipat, cumnata m-a acuzat că sunt nerecunoscătoare, iar Mihai, soțul meu, mi-a cerut să mă pun în genunchi și să-mi cer iertare. M-am întors spre el și l-am privit drept în ochi. — Tu taci.
Timp de cincisprezece ani am sacrificat tot pentru voi. De acum, gata. Am scos din geantă actele de divorț și i le-am aruncat în față. Am depus plângere penală pentru furt de identitate și fals în acte.
Apoi am plecat. Când am ieșit pe ușă, aveam în mână doar actele de divorț și o somație de plată uriașă. Puteam să mă prăbușesc. În loc de asta, mi-am legat șireturile, am dat cu ruj pe buze și am mers direct la fosta mea firmă de asigurări.
Am cerut să o iau de la capăt. Familia mea, fosta mea familie, a râs de mine. Mihai mă suna să mă jignească, soacra zicea că o să intru în faliment și o să mă milogesc la ei. Au crezut că nu pot reuși.
Dar toate rănile astea s-au transformat în combustibil. Am muncit de dimineața până seara. Am bătut la sute de uși, am sunat foști clienți, am refuzat să renunț. Și, încet, lucrurile au început să meargă.
În timp ce eu urcam, familia soțului meu se prăbușea. Afacerea cumnatului a dat faliment. Au investit tot ce le mai rămăsese într-o schemă piramidală care a dispărut peste noapte. Au pierdut și casa, și economiile.
Într-o după-amiază, mi-au apărut la birou. Soacra, Mihai și cumnata, toți trei jalnici. S-au rugat de mine să-i ajut. Ileana m-a apucat de mânecă:
— Elena, ai ajuns departe datorită soțului tău, nu?
Salvează-ne! Cumnata mi-a îmbrățișat picioarele, cerându-și iertare. Mihai mi-a spus că suntem familie. Am scos un teanc de bancnote de cincizeci de lei și l-am aruncat pe masă.
— Luați-i și pregătiți-vă marea pomană pe care o iubiți atât de mult. Și să nu visați că retrag plângerea. Apoi am chemat paza să-i scoată afară. Nu m-am întors să-i privesc.
M-am așezat la birou și am reluat munca. Pentru prima dată în cincisprezece ani, am simțit că îmi aparțin. Acum, în geanta mea nu mai sunt somații de plată, ci dosare cu speranțe. Am devenit director de sucursală.
În drum spre casă, mi-am cumpărat un buchet de flori. Pentru mine. Rănile din trecut nu mai sunt cicatrici.
Sunt medalii.