Scândura putredă a cedat sub degetele Amaliei, dezvăluind o ascunzătoare veche în dușumeaua conacului părăsit. Nu era un bun de preț, ci o scrisoare îngălbenită, ascunsă acolo cu mai bine de treizeci de ani în urmă. În acel moment, viața ei avea să se schimbe într-un mod pe care nu-l putea închipui, departe de zvonurile despre moșia blestemată pe care toată lumea o ocolea. Tata murise în patru zile, mistuit de o fierbințeală pe care nici vracii, nici doftoroaiele nu știuseră să o oprească.
Rămasă singură, cu doliul încă proaspăt, Amalia își văzuse fratele, Costache, așezând actele pe masa din tindă la doar trei zile după înmormântare. Cu o răceală care o lovi ca o piatră, îi spuse că pământul și casa îi reveneau lui, ca fiu mai mare, și că trebuia să elibereze odaia până la sfârșitul lunii. Voia să vândă totul pentru un negoț de vite. Când ea încercă să vorbească despre anii în care îl îngrijise pe tatăl lor, Costache își feri privirea și murmură că negoțul nu rabdă zăbavă.
Cumnata ei, Rozalia, tăcu. Amalia înțelese că trebuia să-și ia soarta în propriile mâini. Nu avea bani mulți, doar o cutie de tablă cu agoniseala anilor de cusut. Femeia care știa tot, moașa Zamfira, îi vorbi despre o moșie scoasă la vânzare pentru un preț de nimic: Izvorul Negru.
Locul fusese al unui boiernaș, Vasile Tăbăcaru, găsit mort lângă izvor. De atunci, nimeni nu mai rămăsese acolo, iar oamenii vorbeau despre umbre și zgomote ciudate. Părintele Eftimie spunea că toate sunt superstiții, dar și el recunoștea că faima rea a locului era veche. În noaptea aceea, singură în cămăruța care nu mai era a ei, Amalia hotărî să meargă la notar.
Notarul Șoimescu îi confirmă prețul de două mii de lei și îi spuse că actele sunt curate. Dar Amalia, deprinsă să observe cel mai mic cusur într-o țesătură, văzu o ezitare în privirea lui. Îl întrebă dacă mai e ceva la mijloc. Notarul mărturisi că boierul Anselm Pădureanu, cel mai bogat moșier din împrejurimi, încercase de două ori să pună mâna pe acele pământuri, dar fusese refuzat.
Drumul spre moșie a durat două ceasuri călare. Amalia văzu conacul din piatră și bârne de stejar, cu ferestrele căscate ca niște ochi pustii. Liniștea era tulburată doar de susurul unui izvor care țâșnea dintre stânci negre, curat. Atingând apa, simți răcoarea ei tămăduitoare și o rază de speranță.
Când cercetă vechile odăi ale robilor, zări o porțiune de perete vădit mai nouă, ca și cum cineva ar fi spart zidul și l-ar fi astupat în grabă. Se întoarse hotărâtă să cumpere moșia. Vestea se răspândi prin sat ca fulgerul. Unii o credeau nebună, alții o admirau în taină.
Costache veni să o întoarcă din drum, dar ea îi răspunse aspru că preferă să înfrunte orice năpastă decât să trăiască din mila celor care o izgoniseră din casa părintească. În prima săptămână, Amalia munci singură, curățând casa, cârpind ce se putea, învățând fiecare petic de pământ. Apoi se întoarse la peretele ciudat. Răzui chirpiciul cu o săpăligă și, după aproape un ceas, lovi în ceva tare.
Scoase un pachet învelit în piele tăbăcită, plin de hârtii îngălbenite. Erau scrisori, scrise cu o caligrafie îngrijită, de mâna lui Vasile Tăbăcaru. În ele, boierul îi scria „iubitului său mătru Firmin” despre vizitele boierului Elpidie Pădureanu, care îi cerea să-i vândă moșia și izvorul. Amenințările se întețiseră înainte de moartea lui.
Vasile scria că se teme pentru viața lui, dar că nu va ceda izvorul. Amalia simți că ține în mâini ultimele cuvinte ale unui om ucis pentru pământul pe care călca ea acum. La trei săptămâni de la mutare, un bărbat tocmi să-i dregă gardul. Se numea Teodor Stegărescu, fusese vătaf la moșie pe vremea lui Vasile Tăbăcaru.
Era tăcut, cu mâini aspre și o cicatrice pe sprânceană. Lucra cu o îndemânare care trăda ani de trudă. Când Amalia îl întrebă de ce părăsise moșia, el șovăi; răspunse că după moartea stăpânului fusese nevoit să-și tocească brațele pe la alte moșii. Fără să se lămurească, acceptă să-i dregă gardul.
În zilele care urmară, se întoarse mereu, aducând câte o unealtă sau o pricepere de care ea nu avea habar. Într-o după-amiază, Amalia îi vorbi despre scrisori. Teodor ascultă, apoi mărturisi că bănuise mereu că moartea lui Vasile nu fusese un accident. Un argaț bătrân pomenea adesea numele boierilor Pădureanu când venea vorba despre oaspeții ciudați care soseau în amurg în lunile dinaintea sfârșitului stăpânului.
Amalia se simțea în fața unei cumpene: dacă dădea totul pe față, se ridica împotriva celui mai temut boier din ținut; dacă tăcea, se făcea părtașă la o nedreptate veche. Chiar atunci, boierul Anselm Pădureanu sosi la conac. Îi lăudă îndrăzneala, apoi îi făcu o „propunere generoasă”: să-i cumpere moșia pe un preț mult mai mare. Amalia îl întrebă de ce ar fi atât de dornic să pună mâna pe un pământ pe care toți îl ocoleau.
Boierul zâmbi rece, vorbind despre planuri de a-și lărgi moșiile. Când ea refuză, o umbră de furie îi traversă fața. Îi spuse că pământul nu aduce decât pagubă și că ar fi mai bine să primească suma „înainte de a fi prea târziu”, o amenințare învăluită. În săptămânile următoare, mici necazuri se abătură asupra moșiei: gardul dărâmat cu toporul, două găini pierdute fără urmă de fiară, un sac cu semințe spintecat.
Teodor o sfătui să rămână de strajă peste noapte, într-un adăpost la marginea curții. Amalia acceptă, cu tocmala ca oamenii din sat să fie vestiți pentru a evita orice bârfă. Încetul cu încetul, legătura lor prinse rădăcini. Într-o după-amiază, Teodor îi mărturisi că își pierduse nevasta și copilașul, răpuși de o lingoare, cu ani în urmă.
Amalia își puse mâna pe umărul lui, iar el îi întâlni privirea mai mult decât de obicei. Apoi sosi răvașul de la boier: actele vechi de strămutare a pământurilor erau puse la îndoială, se cerea o cercetare judecătorească. Amalia știu că era o uneltire. Când ea și Teodor adunară scrisorile pentru a le duce la notar, Amalia zări un amănunt scăpat la primele citiri: Vasile pomenea de un alt înscris, mai important, ascuns într-un loc și mai ferit.
Teodor își aminti de obiceiul bătrânului de a merge la o crăpătură dintre stânci, lângă izvor. Întorcându-se, Amalia găsi pachetul învelit în pânză cerată: actul de hotărnicie și împărțeală a moșiei, datat 1841, care dovedea limpede că pământul din prejurul izvorului aparținea spiței lui Vasile Tăbăcaru. Chiar când se pregăteau să plece la târg, boierul Anselm sosi cu patru arnăuți. Ceru să vadă hârtiile.
Teodor se puse între ei, spunând că actele vor fi arătate doar notarului. Atunci boierul răbufni, spunând că pământurile trebuiau să fie ale lui, că nu va îngădui ca o muiere singură să dărâme faima neamului lui. Amalia îi răspunse liniștită că Vasile Tăbăcaru murise apărând ceea ce era al lui. La auzul numelui, chipul boierului se albi.
El plecă în goană, promițând că va lupta „până în pânzele albe”. La cancelarie, notarul, tulburat, le spuse că boierul Pădureanu fusese pe acolo cu zile în urmă, cerând să fie cercetate orice acte legate de moșie. Când văzu hrisovul, Șoimescu recunoscu pecețile și iscăliturile. Actul era întărit, iar ancheta asupra morții lui Vasile Tăbăcaru avea să fie redeschisă.
În săptămânile de așteptare, moașa Zamfira veni la Amalia. Îi mărturisi că ea găsise trupul lui Vasile, cu zeci de ani în urmă, și că văzuse semne de violență. Tăcuse de frică, pentru că Elpidie Pădureanu, tatăl lui Anselm, avea putere mare. Acum, văzând dârzenia fetei, era gata să depună mărturie sub jurământ.
Când răspunsul de la judecătorie sosi, întărind actele, boierul Anselm făcu o ultimă încercare. I se arătă gata să plătească un pumn de galbeni pentru ca Amalia să-și retragă plângerile. Îi făcu propunerea în curtea bisericii, în fața obștii. Amalia, dreaptă, răspunse că nu-și vinde omenia, obrazul curat, nici amintirea unui om ucis pe nedrept pentru niciun ban din lume.
Că lupta ei fusese pentru dreptul de a-și ridica viața prin muncă cinstită. Printre oamenii adunați, o văzu pe Costache, cu o privire de rușine adâncă. După ce lumea se risipi, el se apropie și îi ceru iertare cu glasul gâtuit. Ea îl îmbrățișă.
Anselm Pădureanu, văzându-și sprijinul surpat, recunoscu oficial stăpânirea Amaliei asupra moșiei. Nu mărturisi vreo vinovăție, iar dovezile nu fură de ajuns pentru o osândă la ocnă. Dar adevărul ieșise la iveală. Boierul se retrase din treburile obștei și se mută într-un alt ținut.
Amalia rândui să se ridice o cruce de piatră lângă izvor, în amintirea lui Vasile Tăbăcaru. Într-o după-amiază, Teodor veni la ea lângă apă. Cu o sfială rară, îi mărturisi că se temuse să-și mai deschidă sufletul spre iubire după ce își îngropase soția și pruncul. Dar alături de ea, văzându-i puterea și duioșia, înțelesese că zăvorârea inimii nu aducea mântuire.
Îi spuse că o iubește și că ar dori să clădească alături de ea o viață întreagă. Amalia îi răspunse că și ea îl iubește și că învățase că adevărata putere stă în cutezanța de a-și pune din nou nădejdea în mâinile altuia. Se cununară, cu moașa Zamfira nașă și cu Costache împăcat, care o conduse la altar. Vremea prefăcu treptat moșia într-una dintre cele mai mănoase gospodării din ținut.
Oamenii începură să-i spună „conacul izvorului limpede” — blestemul se stinse. Amalia nu lăsă din mână acul și ața; învăța fete tinere din târg meșteșugul cusutului. Într-un amurg, la mulți ani depărtare, stând pe prispă cu Teodor, ascultau râsul fetiței lor, Filimona, botezată în cinstea bunicului. Teodor îi cuprinse mâna și îi spuse că nu și-ar fi închipuit niciodată cum moșia de care fugea toată suflarea avea să devină cel mai fericit cuib din viața lui.
Amalia zâmbi, privind sclipirea izvorului, și răspunse că poate locurile cele mai temute sunt tocmai acelea care păstrează cele mai mari daruri pentru cei destul de cutezători să le descopere.