Într-o dimineață de martie, Florin Călin a văzut-o prima dată. Ea încerca să îmblânzească o iapă care nu voia să fie îmblânzită, iar soarele îi transforma părul blond în ceva viu, ca jarul. Sofia. Doar atât i-a spus, cu un glas care părea să vină din adâncul pământului.
Ea s-a oprit, l-a privit și fără să stea pe gânduri a răspuns: „Dacă tu ești din mine tot ce am pe viața mea pământească, atunci ești tot ce mi-am dorit. ”
Tatăl lui, Ernst, un bărbat care vorbea rar și apăsat, cuvintele lui cântăreau ca piatra din fundul fântânii: „Omul care muncește pământul și-i cinstește pe cei din jurul lui, acela e caracter. Tu ești caracter, Florin. ”
Au trecut cinci ani.
Pe fermă, printre brazi și fân, viața lor creștea încet, dar sigur. Într-o seară, după apus, când ceaiul fumega și liniștea se așeza ca o pătură peste amurg, Florin a zis: „Am o singură vorbă care stă în mine de zbucium, de la ziua în care te-am văzut prima dată. Te iubesc și te voi iubi până la capăt. ”
Sofia nu a răspuns.
Dar mâna ei a căutat mâna lui sub masă, iar tăcerea aceea a spus mai mult decât orice cuvânt. Îi citea acum dintr-o carte de agronomie, iar el o privea ca pe un miracol pe care pământul i-l dăruise. Apoi, într-o seară ca oricare alta, când amurgul auriu se scurgea peste brazi, Florin a simțit că ceva e diferit. „Iubirea mea e o credință curată.
Nimic nu o poate atinge,” a spus el. Dar tăcerea care i-a urmat a fost mai grea decât orice cuvânt. Și atunci, pentru prima dată în cinci ani, Florin a înțeles că uneori iubirea pe care o porți în suflet poate ajunge să fie o povară pe care nimeni nu ți-o cere să o duci. „Dar eu am ales să o port.
Am ales să o port pentru tine. Pentru că tu ești totul. ”
Sofia a plecat privirea, iar între ei a căzut o liniște pe care nici pământul, nici cerul nu o mai puteau umple. Și în clipa aceea, Florin a știut că întrebarea pe care o purta în suflet de la început avea să primească în sfârșit un răspuns.
Un răspuns care avea să schimbe totul.