Copiii mei nu m-au mai chemat prima dată la masa lor de familie și mi-am spus că mă protejează. Mergeam cu bastonul, oboseam pe trepte, iar vorbele îmi ieșeau greu, ca și cum fiecare cuvânt trebuia împins printr-o ușă încuiată. A doua oară am găsit altă scuză pentru ei. A treia oară am tăcut.
Un om bătrân învață repede să nu mai întrebe, mai ales când toți îți spun că fac totul spre binele tău. Dar masa aceea se punea în casa mea, aproape de Brașov, cu poartă albă și viță de vie pe spalier, casă plătită din buzunarul meu timp de doisprezece ani. Eu plăteam gazul, lumina, impozitul, gardul pe care Andrei îl numea mereu „al nostru”. După ce am căzut bolnav, Andrei m-a mutat într-o anexă joasă, lângă garaj.
„Tată, acolo ai mai puține trepte. E mai sigur”, a zis el cu glas practic. Am acceptat, pentru că la vârsta asta nu mai vrei să fii o povară. În casa mare au rămas aniversările, grătarele cu prietenii Larisei, râsul nepoților.
Eu primeam câte o farfurie acoperită cu folie, uneori rece. Doar căile lor de plată erau încă legate de contul meu, iar aplicația băncii mă anunța politicos pentru toate bucuriile la care nu fusesem invitat. În ziua când Mara, nepoata mea cea mare, împlinea cincisprezece ani, am scos din sertar un plic alb. Am pus în el cinci sute de lei și am scris cu mâna tremurândă: „Pentru visul tău, bunicul”.
Am sunat-o pe Larisa, dar nu mi-a răspuns. După o oră mi-a trimis un mesaj vocal: „Tata, azi facem ceva mic, doar între copii. Tu odihnește-te. Mara știe că o iubești.
” Am ales să cred. Copiii au prieteniile lor, rușinile lor. Seara, Radu, nepotul cel mic, a intrat în anexă după un încărcător. Și-a lăsat tableta pe masă și ecranul s-a aprins singur.
N-am deschis nimic, dar am văzut notificarea: „Toți la 7:00. Tortul e deja în casa bunicului. ” Sub mesaj era o poză cu terasa mea. Baloane, flori, pahare, masa lungă întinsă lângă fereastră.
Pe scaunul unde stăteam eu altădată erau cutii cu cadouri. Apoi a apărut o linie de la Andrei: „Nu-l chemați pe tata. Începe să tușească și strică seara Marei. ”
M-am ridicat din reflex, cu plicul în mână.
Bastonul mi-a alunecat pe gresie și am căzut la loc înainte să ajung la ușă. Din casa mare se auzea muzică. Cineva râdea, apoi s-a auzit un dop de sticlă. Era zgomotul unei familii care se simțea acasă.
Exact asta m-a durut. Am stat cu plicul pe genunchi până s-a stins ecranul. Când Radu s-a întors după încărcător, i-am zâmbit și l-am întrebat de școală. Copiii nu trebuie să plătească pentru rușinea adulților.
După miezul nopții, când toate mașinile plecaseră, am aprins lampa de pe noptieră și am scos din raft dosarul albastru. Îl țineam ascuns, pentru că rafturile de sus deveniseră după boală un loc străin. Am stat mult cu dosarul în poală, în timp ce în minte îmi răsuna vorba lui Andrei. Apoi am deschis telefonul și am format numărul lui Mihai, lăcătușul care mi-a fost vecin ani de zile.
„Mihai, am nevoie de tine mâine dimineață. Vino cu o dubă albă, fără nimic scris pe ea. ” Mi-a răspuns că da, fără să mai întrebe nimic. Am închis telefonul și m-am uitat la poza cu terasa mea, unde toți râdeau fără mine.
Am pus dosarul lângă plic și am zâmbit pentru prima dată în toată seara.