Paharul de șampanie îi tremura printre degetele Adinei Antonescu când Raluca Marinescu a pășit în centrul salonului cu siguranța cuiva care crede că a câștigat deja. În jurul lor, peste două sute de invitați din înalta societate bucureșteană se prefăceau că nu privesc, deși toți priveau. Andrei Ionescu stătea la jumătate de pas de amanta lui, prea palid ca să pară triumfător și prea mândru ca să dea înapoi. Raluca și-a înlănțuit brațul de al lui și i-a spus, cu un zâmbet calculat, că era timpul să înceteze să se mai prefacă.
Nimeni nu a respirat o secundă întreagă. Apoi Adina a lăsat paharul pe masă, a scos inelul și a rostit, cu un calm care s-a dovedit mai umilitor decât orice țipăt: „Poți să-l păstrezi. ” L-a așezat lângă paharul lui Andrei și a adăugat: „Sigur te doare. Îl întrebi ce e de plată luni.
”
Zâmbetul Ralucăi s-a stins înainte să apuce să răspundă. Nu din gelozie și nu dintr-o amenințare, ci pentru că un bărbat cu părul grizonat și mâinile aspre s-a apropiat de la una dintre mesele laterale. Gheorghe Lăzărescu, patronul unei afaceri de familie care livra alimente pentru casa Ionescu de douăzeci de ani, nu s-a uitat la Raluca. S-a uitat direct la Adina și a întrebat, cu o voce joasă dar suficient de clară pentru ca Andrei să audă: „Înțelegerea pentru plata de luni, pe care ai promis să o revizuiești personal, mai e valabilă?
”
Andrei a făcut un pas spre ei, dar Adina a ridicat mâna, fără agresivitate: „De mâine, orice promisiune a lui Andrei va trebui să o răspundă el. ”
Asta a fost adevărata lovitură. Unii invitați au privit în jos, alții s-au întors spre antreprenor cu curiozitate. Andrei a încercat să râdă, ca și cum totul ar fi fost o exagerare a soției sale, și a anunțat că era o chestiune privată.
Adina l-a privit pentru prima dată de când Raluca îi luase brațul. Nu avea lacrimi în ochi, doar o oboseală veche pe care el nu o recunoscuse niciodată. În zilele care au urmat, lucrurile au început să se miște. O mică firmă de iluminat care trebuia să încaseze două evenimente complete a sunat în zadar la biroul Ionescu.
Când Raluca a văzut documentele pe masă, a comentat că numerele nu puteau domina un brand emoțional. Andrei a spus că ar fi dăunător pentru brand. Apoi a sugerat că o colaborare comercială cu un brand ar putea fi anunțată înainte de a fi complet încheiată, ca să genereze încredere. În acea după-amiază, Raluca a mers la o întâlnire cu un brand de bijuterii cu care lucrase înainte de casa Ionescu.
Adina aducea credibilitate financiară, iar ea aducea contacte de brand. Pentru el, ambele păreau să facă parte natural din pachetul de a fi alături de el. Întâlnirea s-a încheiat în mai puțin de douăzeci de minute. Monica, contabila casei, evitase săptămâni întregi să asculte cifrele complete, pentru că mereu avusese încredere că Adina va găsi o soluție.
Când a încercat să-i amintească Monicai tot ce făcuse el pentru a transforma casa Ionescu într-un brand recunoscut, adevărul a ieșit la suprafață: fără garanțiile și semnăturile Adinei, afacerile lui Andrei nu mai aveau nicio susținere. Fiecare partener, fiecare furnizor, fiecare bancă aștepta un răspuns. Și răspunsul nu mai venea de la Adina.