Maxim a frânat brusc, deși nu înțelegea de ce. Ploaia de octombrie turna ca din găleată, iar silueta aceea mică, strângând un rucsac ud pe treptele gării, părea că nu mai are putere nici să se miște. „Hei, urcă în mașină! “, a strigat el, coborând geamul.
Fata a tresărit, s-a uitat neîncrezătoare, apoi s-a ridicat încet, ca o umbră. În mașină mirosea a ploaie și a frig. Ea a stat tăcută, cu mâinile în poală, iar Max, extenuat după trei zile de negocieri eșuate, nici nu și-a bătut capul să afle cine e. „Dormi aici la noapte și pleci dimineața”, i-a aruncat el sec, aruncându-i o pătură în camera de oaspeți.
Fata a dat din cap, fără să scoată un cuvânt. A doua zi, când a coborât, a găsit-o dormind pe canapea, nu în pat. Se vedea că nu și-a atins nici măcar pătura. Max a dat din umeri și a plecat la birou, lăsând-o în grija menajerei.
Dar seara, când a revenit, a observat că rucsacul ei vechi stătea în hol, exact unde îl lăsase. Ceva îl trăgea să se uite. Poate instinctul, poate oboseala care îi tocise judecata. A deschis fermoarul cu mâna tremurândă.
Înăuntru nu erau haine, ci documente. Acte de identitate pe numele ei, o fotografie veche cu o femeie asemănătoare, și un plic sigilat, cu scrisul unei bănci. Când l-a deschis, sângele i-a înghețat în vene. Suma trecută acolo îi depășea cu mult orice cont al lui.
Iar în partea de jos a actului, o semnătură pe care o cunoștea prea bine. Era semnătura lui Maxim, de acum douăzeci de ani. El a lăsat actul să cadă. Fata stătea în ușă, uitându-se la el cu o expresie pe care nu o mai văzuse la nimeni.
„Ce faci în casa mea? “, a întrebat el cu voce răgușită, dar ea a tăcut. Apoi a scos din buzunar un telefon și a apăsat play. Vocea din înregistrare era a lui, dar mai tânără, mai dură.
„Nu mă interesează ce ți s-a întâmplat. Tu ești datoria mea, și o să plătești. ”
Maxim a simțit cum podeaua i se mișcă sub picioare. Fata a închis telefonul și a spus doar: „Mama mea a murit acum o lună.
Dar înainte să moară, mi-a spus tot. ” Apoi a ridicat rucsacul și a călcat spre ieșire, dar s-a oprit în prag. „Tu nu știi cine sunt eu, nu-i așa? Nu știi ce ai făcut acum douăzeci de ani.
”
El a tăcut, incapabil să scoată un cuvânt. Ea a zâmbit trist, cu o durere care îl străpungea. „O să afli, însă. O să afli foarte curând.
“