Două camioane albe au oprit în fața casei la primele ore ale dimineții. Anvelopele lor au mușcat neglijent marginile rândurilor de legume, iar motorul a huruit scurt înainte să se oprească. Elena a auzit scârțâitul frânelor din bucătărie și a rămas nemișcată, cu mâna pe pervaz. Ea nu a fugit.
A păstrat acel calm pe care îl au oamenii care au așteptat ceva prea mult ca să mai simtă teamă. I-a privit pe cei doi bărbați cum coboară din cabine, cum își scot documentele din buzunarele de la piept, cum își reglează șireturile înainte să facă primul pas pe pământul ei. De 20 de ani, din noiembrie, de când soțul ei, Stoica, murise, lucrurile din curte nu se mișcaseră mai mult de o lățime de mână. Pantofii lui cu talpa cusută stăteau în continuare lângă sobă, iar în sertar, sub fotografiile îngălbenite, păstra o hârtie împăturită în patru, pe care nu o deschisese niciodată în fața nimănui.
„Domnule, ne pare rău, dar avem un ordin de compensare