Mila moștenise de la bunica un apartament luminos, cu tavane înalte și ferestre largi spre o curte veche, unde diminețile începeau cu scârțâitul leagănelor și zgomotul covoarelor bătute de vecini. Pe vremuri, în acele camere era mereu viață. Bunica zornăia capacele oalelor în bucătărie, pornea radioul, vorbea singură și certa motanul vecinilor ori de câte ori îndrăznea să se plimbe pe pervaz. Acum domnea o liniște atât de apăsătoare încât Mila se oprea uneori în mijlocul holului și asculta cu atenție, ca și cum s-ar fi așteptat să audă vocea bunicii din bucătărie.
Dar bucătăria rămânea tăcută. Doar frigiderul mai scotea din când în când un huruit scurt. Apoi totul amuțea din nou. Ceasul de pe perete ticăia neîncetat, iar cu fiecare secundă liniștea părea și mai grea.
Părinții îi rămăseseră doar o amintire vagă. Muriseră când ea era foarte mică, iar bunica, severă la exterior, dar plină de dragoste, îi devenise întreaga lume. Cu un an în urmă plecase și bunica. În urmă rămăseseră apartamentul, mobila veche și fotografia de pe comodă, în care bunica își mijește ochii în lumina soarelui și ține o batistă în mână.
Iar Mila rămăsese singură. Avea puțin peste 30 de ani și trăia între patru pereți, unde fiecare obiect părea să păstreze amprenta mâinilor cuiva drag. Lucra în departamentul de contabilitate al unei firme mici. Se întorcea acasă, își încălzea cina pentru o singură persoană și se așeza lângă fereastră.
Apoi apăruse Bogdan. Se cunoscuseră într-o seară târzie la un târg de iarnă, când Mila se oprise să privească un glob care imita perfect căderea zăpezii. El se apropiase și își ceruse scuze, spusese că nu a vrut să o sperie, apoi îi oferise o cană cu vin fiert. În seara aceea râsese pentru prima dată după mult timp, când văzuse cum încearcă să o facă să ghicească din ce oraș e după accent.
Vorbeau ore în șir. Părea blând, răbdător, atent. Și avea această capacitate rară de a o face să se simtă dorită. După câteva luni, Bogdan îi ceruse să se mute la el într-un apartament modern, la etajul zece, cu serviciu de concierge și vedere spre oraș.
Mila ezitase. Simțea că îi trădează cumva bunica dacă părăsește apartamentul. Dar Bogdan o liniștea, îi spunea că își va păstra apartamentul, că va veni de fiecare dată când va avea nevoie de liniște. În seara în care se mutase, el o întâmpinase cu un buchet mare de trandafiri și o cină gătită acasă.
Pentru prima dată de când murise bunica, lui Mila nu i se mai părea atât de îngrozitoare tăcerea. La început, totul a mers ca în povești. Dormeau cu brațele împleticite, mergeau la piață sâmbăta, Bogdan o mângâia pe păr când se uita la un film domol. Peste câteva săptămâni, el i-a propus să cunoască familia.
„E timpul