Fratele meu, Vasile, a murit într-o marți. Poate că e un detaliu pe care nu ar trebui să îl spun, dar îmi amintesc cum a sunat telefonul dimineața, când mă uitam la ceaiul care se răcea pe masă. Am stat o clipă, cu mâna pe receptor, parcă știam că ce urmează nu se poate întoarce. Când am ridicat, vocea unei femei necunoscute mi-a spus că a plecat liniștit, în somn.
Am închis și am rămas acolo, cu bucătăria care mirosea a pâine veche și cu lumina aspră de iarnă care intra prin geam. Nu am plâns atunci. Nu am putut. Durerea a venit mai târziu, încet, ca o greutate care mi se așeza pe piept și nu mă lăsa să respir.
La înmormântare, am stat lângă mormânt și am ținut lumânarea, cu mâinile care tremurau puțin, dar nu din cauza vântului. Oamenii au venit și mi-au strâns mâna, au spus cuvinte pe care le-am uitat imediat. Preotul a cântat cu o voce groasă, care se auzea peste tot, dar eu nu ascultam. Mă uitam la copacii goi de pe marginea cimitirului și mă gândeam că Vasile nu ar fi vrut ospeție mare, dar am făcut parastas pentru că așa se face, pentru că așa am știut eu toată viața.
Am mulțumit tuturor, am dat mâna cu oameni pe care îi cunoșteam de copii și cu alții pe care nu îi văzusem niciodată. După ce s-au dus toți, nepotul meu, Cristian, fiul lui Vasile, a stat lângă mine și a spus că trebuie să vorbim. Dar nu am vorbit. I-am spus că sunt obosit și că vorbim altă dată.
Mi-am dat seama că îl evitam, dar nu știam de ce. La notar, doamna Ioana Stan ne-a primit într-un birou mare, cu birou de lemn și cu fotografii cu plaiuri pe pereți. Rudele lui Vasile erau acolo, stăteau pe scaune și se uitau la mine cu ochi care întrebau. Doamna Stan a deschis un plic gros, maro, cu ștampila în colț, și a citit cu o voce plată, de parcă vorbea despre altcineva.
A spus că Vasile a lăsat o dispoziție clară, că tot ce avea, apartamentul din Pitești, casa de lângă parc și banii din bancă, mi le lăsa mie, lui Andrei, fratelui său. Nu lui Cristian, nu nepoților. Mie. M-am uitat la doamna Stan, apoi la rude, care tăceau, cu fețele schimbate.
Cristian a încercat să spună ceva, dar ea l-a întrerupt, zicând că Vasile a fost foarte hotărât și că lucrurile se fac așa cum a vrut el. Am semnat hârtii, fără să citesc tot, pentru că mă dureau ochii și pentru că nu înțelegeam ce se întâmplă. Când am ieșit, afară ploua ușor, iar Cristian a mers în fața mea, fără să vorbească. Știam că e supărat, dar nu știam ce să fac.
Nu era vina mea. În săptămânile care au urmat, nu am sunat pe nimeni. Stăteam în apartamentul meu, cu pereții care rămăseseră tapetați cu flori de când trăia soția, și mă uitam la plicul cu acte pe care îl pusesem pe masă. Uneori îl deschideam și citeam cuvintele lui Vasile, scrise cu o literă care îi semăna, dar parcă nu era a lui.
Îmi spuneam că ar trebui să vorbesc cu Cristian, dar mi se făcea greu. Rudele lui Vasile, unchi și veri care nu îl vizitaseră decât atunci când aveau nevoie de ceva, au început să mă sune. Unul mi-a spus că ar fi frumos să împart ceva cu nepotul, că băiatul are copil, că are nevoie. Altul a zis că aș putea să îi dau lui Cristian cheia de la casa din parc, ca să o folosească la sfârșit de săptămână.
Am ascultat și am închis. Nu pentru că eram zgârcit, ci pentru că nu puteam să vorbesc. Fiecare cuvânt îmi amintea de Vasile, de cum stătea pe scările casei lui, cu o țigară în colțul gurii, deși tușise toată viața. Într-o seară, când afară era întuneric și ploua de o oră, am găsit o scrisoare în cutia poștală.
Era de la Cristian. Scrisă pe o hârtie albă, simplă, cu pix negru. Spunea că nu înțelege de ce tatăl lui a făcut așa, că el a fost mereu aproape, că l-a ajutat la cumpărături, la acte, că i-a fost alături când mama lui a murit. Spunea că simte că am profitat de boala lui Vasile, că l-am convins să schimbe testamentul, deși eu nu am vorbit cu Vasile decât la telefon, pentru că nu mai ieșeam din casă de ani de zile.
Am citit scrisoarea de două ori. A doua oară, m-au durut cuvintele ca niște lovituri. Am vrut să îi răspund, dar nu știam ce să scriu. Puneam pixul pe hârtie și mă uitam la cuvintele lui și îmi aminteam de ceva ce se întâmplase acum două veri, când Vasile venise la mine și stătuse în bucătărie, bând ceai, și îmi spusese că se simte singur, că fiul lui vine rar, că Gabriela, nora, îl tratează de parcă ar fi o povară.
Nu am știut ce să fac. I-am spus că poate e doar o perioadă, că tinerii sunt ocupați. Vasile a tăcut și s-a uitat pe geam. În dimineața asta, mi-am dat seama că el îmi spunea ceva, iar eu nu am ascultat.
A doua zi, am sunat la un avocat, un om pe care nu îl cunoșteam, dar pe care l-am găsit în cartea de telefon. I-am spus că vreau să îi dau lui Cristian tot ce a lăsat Vasile, că semnez orice, că nu vreau nimic. Avocatul a tăcut o clipă și apoi mi-a spus că nu se poate, că actele sunt semnate, că e doar al meu, dar că pot face o donație, dacă vreau. Am spus că da, să facă actele.
Dar în timp ce vorbeam, mă uitam la fotografia mea cu Vasile, alb-negru, de la nuntă, și mi-am dat seama că nu puteam să fac asta. Nu pentru că aveam nevoie de bani, ci pentru că era ultimul lucru care mai rămăsese din el, din relația noastră, din copilăria în care dormeam în același pat și ne certam pentru o pâine. Dacă îi dădeam tot lui Cristian, parcă făceam uitate toate astea. Am închis telefonul și am rămas cu mâna pe receptor.
În aceeași săptămână, am primit o chemare în instanță. Cristian a dat vina pe mine, a spus că l-am influențat pe Vasile, că nu era în deplinătatea facultăților mintale, că am profitat. Am mers la tribunal, cu o haină veche, care îmi era mare de la slăbit, și am stat pe banca din spate, ascultând avocații care vorbeau despre tatăl meu, despre Vasile, de parcă vorbeau despre un străin. Îl descriau ca pe un om confuz, care nu își mai recunoștea rudele.
Eu știam că nu era așa. În ultimele luni, ne vorbeam la telefon, iar el îmi spunea ce mâncase, ce cursă văzuse, îmi povestea despre vecinul care îl enerva cu muzica. Era lucid, era el. Dar ce puteam să spun?
Eram doar un frate care nu ieșise din casă de ani de zile, care nu fusese la niciuna din petrecerile lui, care nu îl vizitase în spital, pentru că nu suportam să îl văd întins acolo. Avocatul lui Cristian a întrebat o martoră, o femeie din bloc, care a zis că mă vedea uneori pe scări, dar că nu păream în stare să am grijă de mine. A spus că eram agitat, că vorbeam singur. Am vrut să râd, dar nu am putut.
În timpul procesului, am stat cu ochii în podea și am ascultat. Rudele lui Vasile au stat lângă Cristian, care nu s-a uitat la mine o singură dată. La sfârșit, judecătoarea a spus că actele sunt valabile, că nu există probe că fratele meu nu ar fi fost în deplinătate, că eu sunt moștenitorul legal. Cristian s-a ridicat și a plecat fără să spună nimic.
Am vrut să îl strig, dar numele mi-a rămas în gât. Am ieșit din sală și am mers pe jos până acasă, prin ploaie. Când am ajuns, m-am așezat pe pat, cu hainele ude, și m-am uitat la tavan. Mă gândeam că de acum am toți banii și toate lucrurile lui Vasile, dar că nu mă puteam bucura.
Îl pierdusem pe fratele meu, iar acum îl pierdeam și pe nepot. În lunile care au urmat, am închis actele în dulap. Nu am vrut să mă mut în casa lui, nu am vrut să vând nimic. Am lăsat apartamentele închise, cu praful care se așternea pe mobila lui, cu cărțile lui pe raft, cu hainele lui în dulap.
Uneori mergeam până acolo și stăteam în fotoliul lui, care încă mirosea a tutun, și mă uitam la pereți. Erau poze cu el, cu mine, cu părinții noștri, care muriseră probabil înainte să apucăm să ne iertăm pentru cearta stupidă din tinerețe. Îmi spuneam că ar trebui să sun o firmă de curățenie, să vând tot, să merg în altă parte, dar nu făceam nimic. Simțeam că, dacă ating ceva, totul se prăbușește.
Într-o duminică, a sunat cineva la ușă. Era Alexandru, băiețelul lui Cristian, cel care în urmă cu ani îl chema pe Vasile „bunicuț”. Stătea pe palier, cu un ghiozdan în spate, și se uita la mine cu ochii mari, întrebători. Mi-a spus că tatăl lui i-a zis să vină să ia niște cărți, că are un proiect la școală.
Am rămas în picioare, fără să știu ce să fac. La urmă l-am lăsat înăuntru, i-am dat cheia de la biroul lui Vasile, unde erau cărțile. S-a uitat în jur, cu gura ușor deschisă, și a spus că miroase a ceva vechi, dar că îi place. Atunci mi-am amintit că Vasile îmi spusese că Alexandru seamănă cu mine când eram mic, că are aceeași privire de om care se uită la lucruri și vede altceva.
M-am uitat la el cum câtea printre cărți, cu degetele care atingeau scrisorile vechi, și mi-am dat seama că aici se termină povestea, chiar dacă nu știam cum ar trebui să arate. Alexandru a luat două cărți și a plecat. De la ușă, mi-a spus să vin și eu la el acasă, că mama face o prăjitură bună. Am zâmbit și am spus că poate, dar nu cred că o să mă duc.
Dar când a închis ușa, m-am dus la telefon și am sunat la Cristian. A răspuns, dar nu am vorbit o clipă. Apoi a spus „Andrei? ”, iar eu am spus că vreau să îi dau lui Alexandru toate cărțile bunicului, că poate să vină să le ia oricând.
Cristian a zis „mulțumesc”, cu o voce pe care nu i-o mai auzisem, și am închis. M-am dus la fereastră și m-am uitat la blocul de vizavi, unde trăia fratele meu atâția ani. Și, pentru prima dată de când a murit el, am simțit că pot respira. Am mai venit de câteva ori la casa lui Vasile.
Am deschis geamurile, am lăsat aerul să intre, am șters praful de pe mobilă. Într-o zi am găsit un caiet vechi, cu coperți verzi, care era al lui. Scria despre noi, despre cum mergeam la râu vara, despre cum îl ajutam la păscut, despre cum îl băteam la jocuri de noroc, dar scria că nu se supăra niciodată. La final, scrisese cu o altă cerneală: „Fratele meu a fost singurul care mi-a stat alături când aveam nevoie, chiar dacă nu știa să spună asta.
” Am închis caietul și l-am pus într-o cutie, lângă fotografia lui. M-am uitat la cer, care se înnourase deasupra orașului, și mi-am spus că poate am fost un frate mai bun decât credeam. Poate că Vasile a știut asta mai bine decât mine, chiar dacă nu am apucat să îl întreb din nou. Acum, când aud cum sună cheia în ușă, cred că e el, că vine să stea la o țigară, că îmi povestește ce a mai văzut la televizor.
Dar nu e. E stare între lucrurile lui, care îmi amintesc că a fost aici. Și poate că asta e tot ce am nevoie, să știu că a fost aici.