Furtuna de după-amiază nu a fost ca altele. A venit dintr-o dată, fără avertisment, de parcă cerul s-ar fi crăpat de la un capăt la altul. Viorica Dinescu o auzi din bucătărie, dar nu se clinti. Locuia de patruzeci și unu de ani în ferma aceea, iar tunetele nu o mai speriau.
O speriau oamenii. Le văzu prima dată prin perdeaua de ploaie, ca niște umbre călărind un măgar cenușiu. Un bărbat mergea pe jos, ud până la oase, fără pălărie, cu un sac într-o mână și o valiză veche de piele în cealaltă. Deasupra, două făpturi mici se țineau una de alta, lipite de spinarea animalului.
Cea mare o înconjura pe cea mică cu brațele, încercând s-o apere de ploaie deși amândouă erau la fel de ude. Gestul acela simplu și uriaș o făcu pe Viorica să-și strângă buzele. Bărbatul se opri la câțiva metri de verandă. Nu urcă treptele, nu încercă să se adăpostească.
Rămase în ploaie, privind-o cu ochii aceia obosiți și limpezi. Era brunet, de vreo patruzeci de ani, cu părul lipit de frunte. „Bună seara”, spuse cu vocea răgușită. Viorica nu răspunse imediat.
Îl măsură din priviri, așa cum făcea cu toți necunoscuții. „Bună”, spuse în cele din urmă, uscată. „Îți cer doar adăpost pentru fiicele mele. Până trece furtuna.
Eu pot dormi afară. ”
Rămase o tăcere lungă. Ploaia bătea în acoperișul verandei cu un ticăit neîncetat. Viorica se uită la fete.
Cea mare o privea direct, cu ochi întunecați și serioși, fără rugăciune, fără lacrimi. Doar o așteptare liniștită, care o durea mai tare decât orice plâns. Cea mică își ascunsese fața în spatele surorii. Tremura.
„Cum te cheamă? ” întrebă Viorica. „Ștefan. Ștefan Mureșan.
”
„Și fetele? ”
„Speranța e cea mare, Dorina cea mică. ”
Viorica încuviință încet. „Fetele intră.
Și dumneata la fel. Dar să-ți fie clar de acum: aici regulile le fac eu. Orele le stabilesc eu. Și ce se vorbește și ce nu, decid eu.
Ai înțeles? ”
„Am înțeles”, spuse el, iar în glasul lui nu era ușurare, ci recunoștința cuiva care nu se aștepta să primească nici atât. Viorica se întoarse și intră în casă să încălzească apă, fără să știe că decizia aceea, de a deschide ușa în mijlocul furtunii, avea să schimbe tot ce credea despre ea însăși. Cea mare, înainte de a trece pragul, se întoarse o clipă și o privi.
„Mulțumesc”, spuse cu o voce mică și fermă. Iar Viorica, de multă vreme nimeni nu-i mai mulțumea așa, simți ceva mișcându-se în piept, într-un loc care stătuse nemișcat prea mult timp. Închise ochii o secundă și își strânse buzele cu putere. Focul din bucătărie era singurul care stăpânea casa la ora aceea.
Lumina cele două fete așezate pe banca de lemn, ude, tăcute, cu ochii care absorbeau totul. Viorica puse apă la fiert fără să le privească. Ștefan rămase lângă ușă, de parcă voia să știe că ieșirea e încă liberă. Tremura, dar încerca să ascundă.
„În camera din spate sunt haine de bărbat”, spuse Viorica fără să se întoarcă. „Ale tatălui meu. Nimeni nu le-a mai purtat de douăzeci de ani. Schimbă-te înainte să faci pneumonie.
”
„Nu e necesar, doamnă Dinescu. ”
„Nu te întreb dacă e necesar. Îți spun să te schimbi. ”
Când Ștefan dispăru pe hol, Viorica scoase două prosoape curate și se așeză pe vine în fața fetelor.
Începu să usuce părul celei mici, fără să spună nimic. Fetița stătea rigidă la început, apoi, încet, ca apa care își găsește drumul printre pietre, se relaxă. „Eu mă usuc singură”, spuse cea mare, luând celălalt prosop cu o hotărâre care îi aminti Vioricăi de ea însăși la vârsta aceea. Când Ștefan se întoarse, purta o cămașă veche de in și niște pantaloni prea largi, dar era uscat.
Rămase în prag, uitându-se la fiica lui cea mică lăsându-se îngrijită de o femeie necunoscută, și ceva în fața lui se schimbă. Nu era ușurare, ci senzația rară a cuiva care își dă seama cât de grea era povara pe care o căra. Viorica îi turnă un bol de cafea neagră și puse pe masă pâine rece și brânză uscată, pentru fete. Îi întrebă direct pe cea mare dacă mâncaseră.
„Dimineață”, răspunse fetița. Viorica încălzi fasole, prăji pâinea pe plită, puse sare. Când Ștefan încercă să se ridice să ajute, îl opri cu un singur cuvânt: „Așează-te! ”
Amândouă fetele mâncară în tăcere.
Cea mică apuca pâinea cu ambele mâini și mușca încet, de parcă îi era frică să nu se termine. Cea mare înghițea mai domol, urmărind fiecare colț al bucătăriei cu acei ochi care nu pierdeau nimic. „De unde veniți? ” întrebă Viorica.
„Din Valea Oltului. Veneam spre Târgoviște, mi s-a oferit de lucru la o fermă. Dar furtuna ne-a prins și măgarul n-a mai putut. ”
„Cât ați mers pe jos?
”
„Două zile. ”
Viorica strânse vasele fără comentarii. „Casa de la capătul holului are un pat și o saltea. Fetele dorm acolo.
”
„Dumneavoastră în pat, doamnă Dinescu, eu în saltea… ”
„Nu termina fraza. Știu ce vrei să spui. Mâine, dacă se usucă drumul, plecați în zori spre Târgoviște.
Dar în noaptea asta nu pleacă nimeni de aici. ”
Cea mare o privi cu acei ochi serioși și o întrebă cu o simplitate care o prinse pe Viorica pe nepregătite. „Locuiți singură aici? ”
„Da.
”
„Vă e frică? ”
Viorica se gândi să mintă. Să spună că nu, că trăia singură de ani de zile și că frica nu o mai vizita. Dar se uită la ochii aceia întunecați și își dădu seama că fetița merita ceva mai aproape de adevăr.
„Uneori”, spuse. Cea mare încuviință, de parcă asta avea sens pentru ea, și se întoarse la mâncare. Viorica nu dormi bine. Nu era ceva neobișnuit pentru ea, dar în noaptea aceea avea un motiv în plus.
Sunetele altor oameni în casa ei. Și-a dat seama că uitase cum sună. Un pat scârțâind, pași blânzi, o voce de bărbat care șoptea ceva, iar apoi respirația celei mici devenind din nou regulată. În întunericul camerei ei, Viorica simți ceva ce nu mai simțise de mult timp.
O singurătate mai ascuțită decât cea de toate zilele, genul acela care doare doar când sunt oameni aproape și îți dai seama ce-ți lipsește. S-a întors spre perete și a închis ochii cu putere. Nu era treaba ei. Dimineața o găsi tot pe ea, la foc, cu aluatul pentru pâinișoare scos.
Ștefan apăru primul, îmbrăcat în hainele lui uscate, care atârnau lângă foc. Se uită la ele o clipă; Viorica nu-i spusese nimic, dar le întinsese înainte să se culce. „Bună dimineața”, spuse el. „Bună dimineața.
”
„Pot ajuta cu ceva? ”
„Știi să mulgi? ”
„Da. ”
„Vilele sunt în țarcul din spate.
Găleata e agățată de stâlp. ”
Se întoarse, iar Viorica îl urmări prin fereastră. Mergea pe curte ocolind bălțile, cu siguranța unui om care știe ce face. Fetele veniră mai târziu, cea mare în față, cea mică lipită de spatele ei.
Cea mică avea părul ciufulit și ochii pe jumătate închiși. „Ce știi să faci în bucătărie? ” întrebă Viorica pe cea mare. „Știu să fac pâinișoare.
”
„Câți ani ai? ”
„Opt. ”
„Cine te-a învățat? ”
Fetița tăcu o clipă.
„Mama mea”, spuse, fără să plângă, cu acea liniște teribilă a copiilor care au plâns atât de mult încât lacrimile li s-au terminat, dar durerea a rămas. Viorica îi împinse aluatul spre ea. Fetița se spălă pe mâini, își prinse șorțul și începu să frământe cu o seriozitate și o măiestrie care păreau prea mari pentru mâini atât de mici. În dimineața aceea, Viorica avu senzația ciudată că bucătăria ei se simțea diferită.
Nu știa ce să facă cu senzația aceea, așa că făcu ce făcea mereu când ceva o tulbura. Continuă să lucreze. Ștefan Mureșan nu era un om de multe vorbe. Viorica, care nici ea nu era, aprecie asta mai mult decât voia să admită.
Termină de muls, adună crengile pe care furtuna le risipise pe alee, le stivui cu o ordine metodică și apoi se duse la grajd să verifice acoperișul slăbit. Când reveni, îi spuse direct: „Acoperișul are nevoie de scânduri noi pe partea de nord. Pot să-l repar azi după-amiază. ”
„De ce ai face asta?
”
Îl întrebă fără urmă de curiozitate, doar ca să înțeleagă. Iar el o privi de parcă nu înțelegea întrebarea. „Pentru că ne-ați lăsat să intrăm aseară. Și pentru că acoperișul are nevoie să fie reparat.
”
Viorica nu-i răspunse. Doar îi spuse unde găsește lemnul și uneltele. Dar în timp ce-l auzea traversând curtea, simți o greutate ciudată în piept. Nu era neîncredere, deși ar fi vrut să fie.
Neîncrederea măcar o cunoștea și știa unde s-o pună. Asta era altceva. Era senzația că acel bărbat nu calcula nimic, nu încerca să câștige ceva. Doar făcea ceea ce era, pentru că așa era.
Fetele petrecură dimineața în curte. Cea mare găsi o mătură veche și începu să măture de parcă o făcuse toată viața. Cea mică descoperi o pisică tigrată sub șopron și încercă s-o ademenească cu fire de iarbă, cu tot atâta seriozitate câtă punea în orice. De a treia încercare, pisica se apropie și îi mirosi degetele.
Fetița rămase nemișcată, iar pe fața ei se întinse o fericire atât de pură încât Viorica trebui să-și întoarcă privirea. La prânz, găti supă pentru patru, fără să se gândească, ca cineva care umple un pahar mai mare fără să-și dea seama. Ștefan se spălă pe mâini la chiuvetă. „Pot să vă întreb ceva?
”
„Depinde. ”
„Cât timp ați fost singură aici? ”
Viorica amestecă îndelung în supă. Îl privi.
Întrebase fără milă, fără curiozitate morbidă, doar cu simplitatea cuiva care vrea să înțeleagă. Nu-i răspunse imediat. „Șaisprezece ani”, spuse în cele din urmă. „E mult timp”, spuse el, nimic mai mult.
Nici „ce păcat”, nici „sărăcuța”. Doar atât. Această tăcere era diferită de toate precedentele. Era tăcerea a doi oameni care purtaseră singurătăți diferite, dar care, pentru o clipă, le recunoscură unul în celălalt.
Amândoi mâncară toți patru la masa de lemn pe care Viorica o ocupase singură atâția ani. Problema veni după-amiază, odată cu vecinul Traian Stanciu. Veni călare, cu mustața groasă și ochii mici care priveau prea repede. „Am venit să văd cum a rămas totul după furtună.
Un vecin se îngrijorează. ”
În acea privire care îl măsură pe Ștefan de la cap la picioare, Viorica recunoscu exact momentul în care Traian Stanciu încetă să fie un vecin îngrijorat și deveni un om care calcula. „Cine e acesta? ” întrebă, încercând să sune dezinvolt.
„Un călător. Furtuna l-a prins pe drum. Pleacă azi. ”
„Călător”, repetă el, cu un ton care nu era nici întrebare, nici acceptare.
„Așa am spus. ”
Se întoarse spre Ștefan, care venise cu grebla în mână, și îl întrebă de unde vine. „În drum spre Târgoviște, cu fiicele mele”, răspunse Ștefan, fără să dea mai mult decât i se cerea. „Ești generoasă, Viorica”, zise Traian cu un zâmbet care nu-i ajungea la ochi.
„Oamenii vorbesc, știi? ”
„Oamenii care nu au ce face vorbesc întotdeauna. Cel care are de lucru nu are timp. ”
Traian își aranjă pălăria, încălecă și plecă fără grabă.
Amândoi știau că fusese dat afară. „Îmi pare rău”, spuse Ștefan, „dacă am cauzat probleme. ”
„N-ai cauzat nimic. Omul acela caută probleme unde nu sunt.
Plecăm azi, deci”, spuse el. „De îndată ce fetele sunt gata. ”
„Drumul spre Târgoviște e noroios după ploaie. Fetele nu pot merge două zile așa.
”
„Mâine se usucă pământul. ”
„Plecați poimâine. ”
Nu era o invitație. Era o declarație, rostită cu siguranța unei femei obișnuite ca lucrurile să se facă așa cum spune ea.
Ștefan o privi o clipă și încuviință. Apoi plouă din nou, iar cea mică se trezi cu febră. Poimâinele trecu fără ca nimeni să mai vorbească despre plecare. Patru zile deveniră cinci, cinci deveniră o săptămână.
Iar când Viorica își dădu seama că lucrurile se schimbaseră prea mult ca să mai poată pretinde că nu se întâmplă nimic, nu mai știa exact când se întâmplase. Ștefan lucra. Nu aștepta să i se spună ce să facă. Repară gardul pășunii, curăță șanțul, verifică copitele cailor și îi spuse fără ocolișuri că unul trebuie potcovit.
Se duse în sat, aduse fierarul, plăti din propriul buzunar. Viorica încercă să-l oprească. „E calul meu. ”
„Dumneavoastră mi-ați dat deja prea mult.
”
„Nu v-am dat nimic. ”
„Adăpost. Mâncare. Un loc unde fetele mele au dormit la cald.
Pentru mine asta valorează cât costă potcovitul unui cal. ”
Se priviră, iar Viorica, care câștiga toate discuțiile cu toți, simți că pentru prima dată nu câștiga. Nici nu pierdea. Iar poziția aceea intermediară era un teritoriu în care nu avea practică.
Fetele deveniseră parte din peisajul fermei. Cea mare ajuta în fiecare dimineață în bucătărie, cu o competență de om matur. Cea mică urmărea pisica peste tot, o botezase Burlan și îi vorbea în șoaptă cu o seriozitate solemnă. „Burlan e prietenul meu”, îi spuse într-o zi.
„Văd. ”
„Pot să-l păstrez? ”
„Pisica nu e a mea. Ea decide.
”
Fetița se gândi mult timp la asta. „Cred că deja a decis”, spuse, mângâind pisica cu un deget. Pisica tors fără să deschidă ochii. Într-o seară, după ce fetele se culcară, Ștefan o întrebă ceva la care nu se aștepta.
„De ce locuiți singură? ”
„Nu e treaba dumneavoastră. ”
„Nu e. Îmi pare rău.
”
Tăcere. Viorica termină de strâns vasele. Apoi, fără să știe de ce, se așeză pe bancă în fața lui. Corpul făcuse mișcarea înaintea minții.
„A fost un bărbat”, spuse. „Acum mult timp. Mi-a promis tot ce promit bărbații și a plecat cu tot ce iau cu ei când pleacă. Am învățat că e mai ușor să fii singur decât să aștepți ca cineva să nu plece.
”
Ștefan o privi fără milă, fără acel „sărăcuța” pe care ea îl disprețuia atât de mult. Doar o privi cu o atenție liniștită. „Înțeleg asta”, spuse. „Când a murit soția dumneavoastră?
” întrebă Viorica, cu aceeași sinceritate directă. „Acum trei ani. La nașterea celei mici. ”
Viorica închise ochii o clipă.
„Îmi pare rău. ”
„Și mie. ”
Nu mai spuseră nimic. Focul se consuma încet, în timp ce stăteau fiecare de o parte a mesei vechi de lemn, purtând propriile pierderi în tăcere.
Greutățile lor veneau din locuri diferite, dar aveau aceeași mărime. Viorica lăsă garda jos o marți dimineața, fără să-și dea seama pe moment. Ștefan veni de la pășuni cu un cuib de pasăre gol, căzut dintr-un copac, și i-l dădu celei mici. Fetița îl primi cu ochii mari: „Pot să-l păstrez?
” „Sigur că da”, răspunse el. Iar Viorica, din pragul verandei, se surprinse zâmbind. Un zâmbet real, care ieșise singur, fără permisiune, ca soarele. Îl șterse imediat de pe față, dar deja se întâmplase.
În seara aceea, cea mare adormi cu capul pe masă, lingura încă în mână. Tatăl ei o luă în brațe cu o tandrețe atât de naturală, atât de lipsită de efort, încât Viorica se gândi că așa arată dragostea când e adevărată. Rămase singură cu cea mică, care o privea făcându-și treburile. Apoi, fără avertisment, fetița o întrebă:
„Dumneavoastră ați avut copii?
”
„Nu. ”
„Nu ați vrut? ”
„Lucrurile nu ies întotdeauna așa cum vrei. ”
Fetița se gândi îndelung.
„Mama mea a vrut ca eu să mă nasc. Tata mi-a spus că, în noaptea dinainte să mă nasc, i-a spus că vrea să mă cheme Dorina, pentru că înseamnă „pentru totdeauna”. A zis că voia ca eu să fiu aici pentru totdeauna. Chiar dacă ea nu putea fi.
”
Viorica nu spuse nimic. „Cred că și dumneavoastră ați vrut pe cineva pentru totdeauna”, spuse fetița. „Și nu ați putut. ”
Viorica privi acea fetiță de cinci ani, care păstrase un cuib de pasăre gol, care vorbea cu pisica și care înțelegea lucruri pe care nu ar fi trebuit să le înțeleagă la vârsta ei.
Viața îi dăduse prea devreme prea multe de înțeles. „Du-te la culcare”, spuse Viorica, dar cu o blândețe nouă, mai speriată, mai reală. Fetița se dădu jos de pe bancă, dar înainte de a pleca o îmbrățișă. Fără să anunțe, fără să ceară permisiunea.
Își lipi capul de stomacul ei și rămase așa o secundă, două, trei. Apoi plecă. Viorica rămase în mijlocul bucătăriei, cu mâinile atârnând pe lângă corp. Inima îi bătea într-un mod particular, pe care aproape îl uitase.
Acela al cuiva care e atins acolo unde încă o doare. Traian Stanciu nu se lăsă. Trei zile mai târziu, Viorica merse la sat pentru provizii și găsi în prăvălie două femei care tăcură exact când ea intră. O tăcere care spunea totul fără să spună nimic.
Nu avu nevoie de cuvinte. Satele mici sunt așa. Ceea ce nu se aștepta era ca bârfa să ajungă până la poarta ei. Traian reveni a doua zi, călare, de data asta cu doamna Elisabeta Popa, cea mai bârfitoare femeie din comună.
„Voiam doar să știu cum ești, cu tot ce se zice despre străinii din ferma ta. ”
„Oamenii vorbesc despre ce nu înțeleg”, răspunse Viorica. „Aici e un călător cu două fete, prinse de furtună. Nu e mai mult de atât.
Iar ce se întâmplă în ferma mea nu are nevoie de aprobarea nimănui. ”
Doamna Elisabeta făcu o față ofensată. „E doar îngrijorare, Viorica. ”
„Îngrijorarea care nu e cerută nu e îngrijorare.
E curiozitate. Iar curiozitatea rămâne la ușă. ”
În clipa aceea, Ștefan ieși din grajd. Auzise totul, dar pe fața lui nu era disconfort, ci o liniște care venea dintr-un loc în care știa să nu dea străinilor puterea de a-l tulbura.
Trecu pe lângă ei cu o scurtă înclinare a capului și se duse la fântână. Când plecară, Viorica simți că îi tremură mâinile. De furie. Furia veche, învățată într-o viață de judecată pentru că a existat așa cum a existat, singură și hotărâtă și fără să ceară permisiunea nimănui.
Cea mare o privea de la masa din bucătărie. „Ești supărată? ”
„Sunt bine. ”
„Se vede pe spate când ești supărată.
Se îndreaptă ca un băț. ”
Viorica o privi o clipă, apoi simți ceva ce semăna cu un zâmbet. „Da. ”
„Da”, repetă fetița.
„Mama mea se supăra la fel. ”
Și în acel detaliu, în acea comparație pe care fetița o făcuse fără să-și dea seama, se întâmplă ceva în Viorica. Ceva ce clocise zile întregi fără ca ea să vrea să admită. Într-o joi seara, stăteau amândoi pe verandă, cu cerul plin de stele, limpede după furtună.
Viorica scosese două căni de ceai, fără să se mai întrebe de ce făcea lucrurile pe care le făcea pentru acest bărbat. „Cum o chema? ” întrebă ea. „Filofteia.
Filo, îi ziceam. Era una dintre acele persoane care fac totul să pară posibil. Nu pentru că spunea lucruri mari, ci pentru că atunci când era ea, lumea părea mai ușor de îndurat. ”
Viorica ascultă fără să întrerupă.
O povesti despre capra care nu voia să se miște de pe drum, despre cum ea nu striga, nu trăgea, doar îi vorbea, explicându-i de ce trebuie să se miște. Își aminti cu un zâmbet venit de departe, dintr-un loc care încă o durea, dar care păstra și ceva bun. „Cea mare o are pe ea”, spuse Viorica. Ștefan o privi lung.
„Ce vrei să spui? ”
„Vorbește în serios. Oamenii o ascultă pentru că știu că ceea ce spune, spune cu adevărat. ”
În privirea lui se întinse o recunoștință profundă.
Nu pentru ceai, nici pentru adăpost. Pentru că îi văzuse fiicei lui ceva ce el vedea în fiecare zi și de care uneori îi era frică că doar el putea vedea, pentru că era singurul care o cunoștea. „Da”, spuse el cu o voce mai blândă decât o auzise Viorica până atunci. „O are pe ea.
”
Tăcerea care urmă fu cea mai lungă și cea mai confortabilă dintre toate. Două persoane care învățaseră să fie singure stăteau pe veranda unei ferme care era doar a uneia dintre ele, bând ceai sub stele. Și fără ca vreunul s-o spună, amândoi știau că trecuseră de un prag de la care nu se mai întorceau. Anunțul veniră într-o luni însorită, cu drumul uscat, la micul dejun.
„Drumul e bun. Omul din Târgoviște mă așteaptă. Plecăm mâine. ”
Fetele îl priviră, tăcute.
Cea mică se uită la Burlan, apoi la Viorica. În ochii ei era o întrebare pe care nu știa cum s-o formuleze, dar care era la fel de clară ca un strigăt. „În regulă”, spuse Viorica. Cuvintele astea două erau cele mai grele pe care le rostise de multă vreme.
Nu pentru ce spuneau, ci pentru ce tăceau. În ziua aceea, Ștefan aranjă ultimele lucruri rămase neterminate prin fermă. Viorica îl privea de la fereastră, cu senzația cuiva care știe că vede ceva pentru ultima dată. După-amiază, cea mare veni s-o găsească în camera cu unelte.
„Doamnă Viorica? ”
„Ce? ”
„Vă vom lipsi când vom pleca. ”
Viorica se opri și se întoarse încet.
„De ce mă întrebi asta? ”
„Pentru că uneori ne priviți de parcă v-am lipsi deja. Și nu știu dacă asta e bine sau rău. ”
Viorica privi acea fetiță lung.
Se gândi să spună ceva neutru, ceva practic, ceva care să nu deschidă nicio ușă. Era ceea ce știa să facă. Ce practicase de șaisprezece ani. Dar fetița aceea merita adevărul.
„E bine să-ți lipsească lucrurile. Înseamnă că au contat. ”
Cea mare procesă răspunsul cu seriozitatea ei obișnuită. „Și dumneavoastră ne veți lipsi nouă”, spuse, în caz că nu știați.
Și plecă fără să aștepte răspuns, ca cineva care oferă ceva valoros. Viorica rămase în picioare cu acea frază plutind în aer, simțind că ochii îi ard. Îi șterse cu dosul mâinii și continuă să aranjeze lucruri care nu aveau nevoie să fie aranjate. În acea seară, Ștefan bătu la ușa camerei ei.
Era târziu. Fetele dormeau. „Pot să vorbesc cu dumneavoastră? ”
Viorica deschise ușa.
Rămase pe hol. „Mâine plecăm”, spuse el. „Și e ceva ce, dacă nu-ți spun, voi căra cu mine tot drumul. Nu știu cum se numește, nici dacă are un nume.
Știu doar că am ajuns aici cu fetele ude și fără nimic, iar tu ne-ai deschis ușa. Și în zilele astea s-a întâmplat ceva la care nu mă așteptam. Nu-ți cer nimic. N-am dreptul.
Dar nici nu puteam pleca fără să-ți spun că ferma asta, felul în care le vorbești fetelor mele, pâinișoarele pe care le face cea mare în bucătăria ta, toate astea îmi vor rămâne înăuntru mult timp. Poate pentru totdeauna. ”
Viorica îl privi. Frica veni, ca întotdeauna.
Frica veche, care îi știa numele și care avea deja drumul bătătorit înapoi spre singurătatea sigură. Și împreună cu frica, veni amintirea a ceea ce îi spusese celei mari după-amiază. „Când ajungi la Târgoviște”, spuse încet, „și dacă munca nu e ceea ce ți-au spus, în ferma asta e de lucru. Un muncitor a plecat luna trecută, n-am căutat pe nimeni să-l înlocuiască.
”
Ștefan o privi. „Îmi oferiți de lucru? ”
„Îți spun că e de lucru. Dacă vrei sau nu, asta e decizia ta.
”
Tăcere. Apoi, Ștefan Mureșan zâmbi. Un zâmbet mic, din acelea care ies când ceva la care nu te așteptai ți se întâmplă dintr-o dată. „Fetele pot să rămână și ele”, spuse el.
„N-am de gând să angajez un bărbat care trebuie să-și lase fetele în altă parte”, răspunse Viorica, cu o uscăciune care nu ascundea pe deplin ce era dedesubt. „Ajungeți mai întâi la Târgoviște. Vedeți ce e acolo. Și dacă nu e nimic, știți unde e ferma asta.
”
„Știu”, spuse el. Se întoarse spre camera din spate. Viorica intră în camera ei, închise ușa și rămase în întuneric. Ce simțea era atât de mare și atât de nou și atât de înfricoșător, încât îi luă un timp să respire normal.
Dimineața plecării fu una dintre acele dimineți pe care timpul le păstrează. Viorica se trezi înainte de răsărit, aprinse focul, puse apa. Dar de data asta scoase făina bună, pe care o păstra pentru zilele importante, și făcu pâine adevărată. Cu timp și cu grijă.
Când ceilalți trei apărură, pâinea era proaspăt scoasă. Cea mică o mirosi de la ușă, cu ochii mari. „E pentru noi? ”
„Pentru micul dejun.
Așezați-vă. ”
Mâncară toți patru în tăcere. O tăcere încărcată, cu greutate și temperatură. Cea mică îl avea pe Burlan în poală și îi dădea bucățele.
Viorica se prefăcu că nu vede. La final, Ștefan cără sacul și valiza. Măgarul era deja înșeuat în curte. Cea mare fu prima care se apropie de verandă.
„Mulțumesc că ne-ați lăsat să stăm”, spuse. „N-ai pentru ce. ”
Fetița ezită o clipă, apoi, cu o hotărâre care era în totalitate a ei, întinse mâna. Viorica i-o strânse.
O strângere scurtă și fermă, de la egal la egal. Cea mică nu întinse mâna. Alergă și o îmbrățișă de picioare. De data asta, Viorica nu rămase cu brațele atârnând.
Le lăsă în jos, înconjură fetița mică, o strânse. Simți greutatea mică și reală a trupului aceluia, închise ochii și, pentru trei secunde, nu se gândi la frică, nici la cei șaisprezece ani, nici la toate motivele pe care le avea să stea la distanță. Se gândi doar: asta mi-a lipsit. Apoi fetița se desprinse, alergă la măgar, iar Ștefan o urcă, o urcă și pe cea mare, prinse hățurile și se întoarse spre Viorica.
Se priviră. „Aveți grijă”, spuse el. „Aveți grijă de ele”, spuse ea. Încuviință.
Începu să meargă. Viorica rămase pe verandă și îi privi cum se îndepărtează. Îi urmări până la cotitura drumului, până când copacii îi înghițiră. Cea mică se întoarse de pe măgar și ridică o mână, într-un la revedere care dură prea mult.
Apoi drumul rămase gol. Și Viorica Dinescu, care nu plânsese de șaisprezece ani, se așeză pe treptele verandei și plânse. Fără zgomot, cu mâinile pe față și umerii tremurând. Plânse tot ce păstrase în zilele acelea și tot ce păstrase înainte.
Pentru ferma goală, pentru pisica care nu mai avea pe cine să aștepte, pentru pâinișoarele care nu se vor mai face în bucătăria ei, pentru ceaiul de pe verandă. Pentru bărbatul care plecase fără să-i promită nimic, și tocmai de aceea o durea. Plânse o bună bucată de timp. Apoi își șterse fața, se ridică, intră în casă, strânse vasele de la micul dejun și așteptă.
Trecură douăsprezece zile. Ferma reveni la ce fusese dintotdeauna. Tăcută, ordonată, eficientă. Viorica făcu tot ce făcea mereu, la ora la care îl făcea mereu, în felul în care îl făcea mereu.
Iar Burlan continua să vină în fiecare dimineață pe treptele verandei și să aștepte. Detașarea o tulbura într-un mod pe care prefera să nu-l analizeze. „Suntem niște idioți, tu și eu”, îi spuse Viorica pisicii într-o dimineață, în timp ce ea se freca de glezna ei. Burlan tors.
Nu era un contraargument. În a douăsprezecea zi, spre seară, când Viorica avea socotelile întinse pe masa din bucătărie, auzi câinele lătrând. Nu în felul în care lătra când venea un necunoscut. În felul în care lătra când venea cineva care mai fusese.
Viorica rămase liniștită o clipă. Apoi lăsă hârtiile și ieși pe verandă. La capătul drumului apărură o siluetă, apoi două siluete mici pe spinarea unui măgar cenușiu. Un bărbat mergea pe jos.
Fără sac, fără valiză. Se opri la câțiva metri. „Munca din Târgoviște”, spuse, „nu era ceea ce mi-au spus. ”
„Aha”, spuse Viorica.
„Spuneați că era de lucru aici. ”
„Am spus că e un loc de muncă liber. ”
„Mai e disponibil? ”
Viorica îl privi lung.
Căuta în ochii lui același lucru pe care îl căuta de fiecare dată când îi privea și găsi întotdeauna același lucru. Fără unghi ascuns. Fără calcul. Un bărbat stând pe drum cu cele două fiice ale lui pe măgar, care fusese la Târgoviște și se întorsese.
„E disponibil”, spuse Viorica. Cea mare izbucni într-un râs mic și fericit, limpede ca o piatră într-o fântână. Cea mică strigă „Burlan! ” exact în clipa în care pisica tigrată apăru pe trepte.
Fetița sări de pe măgar înainte să o ajute cineva și alergă spre pisică cu brațele deschise. Ștefan Mureșan făcu un pas spre verandă, apoi încă unul. Iar Viorica Dinescu, care învățase în șaisprezece ani să nu se miște când ceva necunoscut se apropie de ușa ei, nu se mișcă înapoi. Se mișcă înainte.
Un singur pas, dar cel mai lung pe care îl făcuse de multă vreme. Ceea ce urmă nu fu ușor. Nimic care merită nu e ușor, iar Viorica Dinescu o știa mai bine decât oricine. Fură zile de fricțiuni, de tăceri prost înțelese, de momente în care temerile vechi își ridicau capul și trebuia să decidă din nou dacă să le asculte.
Fură zile în care Viorica era prea aspră și Ștefan prea tăcut, iar amândoi se culcau cu ceva nespus care plutea în aer. Dar fură și dimineți. Dimineți în care cea mare făcea pâinișoare în bucătăria aceea, cu o măiestrie care o întrecea pe cea a multor femei, fără să i se ceară, pentru că era ceea ce făcea și pentru că bucătăria devenise și a ei. Dimineți în care cea mică apărea cu Burlan în brațe și părul ciufulit și o întrebare nouă despre lume, despre cer sau cai sau stele, iar Viorica răspundea cu aceeași seriozitate cu care erau puse întrebările.
După-amiezi în care Ștefan se întorcea de la pășuni cu mâinile pline de pământ, se spăla la chiuvetă, se așeza la masă și aștepta cina. Și în gestul acela simplu era o apartenență atât de naturală încât uneori Viorica trebuia să se oprească și să-și amintească că e real. Nopți pe verandă, cu ceai sau fără, cu stele sau fără, în care doi oameni care învățaseră să fie singuri învățau încet, cu grijă și cu toate obstacolele care vin la mijloc, să fie împreună. Satul vorbi.
Sigur că vorbi și continuă o vreme. Doamna Elisabeta Popa găsi material pentru câteva săptămâni. Traian Stanciu încetă să mai vină atunci când deveni clar că Viorica nu voia și nu avea nevoie de vizita lui. Iar viața continuă, pentru că asta face viața întotdeauna.
Într-o duminică de decembrie, la șase luni după noaptea furtunoasă, Viorica merse la sat cu Ștefan și fetele. Era prima dată când ieșeau toți patru împreună. Era prima dată când Viorica Dinescu intra în biserică la brațul cuiva după șaisprezece ani. Oamenii îi priviră.
Viorica nu-i privi pe ei. Mergea drept, cu spatele acela al ei care se îndrepta ca un băț atunci când știa exact ce face, cu cea mare în dreapta, cea mică de mână în stânga, și Ștefan lângă ea. Cea mare îi atinse brațul. „Ești nervoasă?
” șopti. „Nu. ”
Fetița o privi cu ochii aceia întunecați și serioși. „Se vede pe spate când minți.
Și tu ai spatele ăsta. ”
Iar Viorica, în mijlocul bisericii, cu tot satul privind-o, izbucni într-un râs mic și real pe care nu-l putu opri la timp. Un râs care nu mai ieșise din ea de atât de mult timp încât aproape nu-l recunoscu drept al ei. Ștefan o privi pe furiș, nu spuse nimic, dar zâmbi.
Un zâmbet mic, fără scenografie. Iar Viorica Dinescu păstră zâmbetul acela pentru totdeauna în locul din piept unde înainte fusese doar frică, tăcere și amintirea unui bărbat care plecase. Locul unde acum trăia un bărbat care se întorsese, două fete care umpleau casa cu întrebări, cu pâinișoare și cu îmbrățișări neașteptate. Și ceva ce încă nu spusese cu voce tare, dar pe care nu mai trebuia să-l spună, pentru că toți din casa aceea îl știau deja.
Iubirea aceea care nu vine când ești tânăr și fără cicatrici. Cea care vine după. Cea care vine atunci când știi deja ce înseamnă să pierzi și, în ciuda asta, decizi să deschizi ușa.