Fusese alungată din propria casă cu o singură legătură de haine și nimic altceva. Dar ceea ce avea să găsească îngropat în bătătura cu orătănii slăbănoage avea să schimbe pentru totdeauna destinul neamului ei. Povestea aceasta s-a petrecut în ținuturile rurale ale României, în anul Domnului 1931, într-o așezare izolată străjuită de dealuri domoale și întinderi de lanuri de porumb. Drumul de țară, bătătorit și plin de colb roșiatic, ducea spre gospodăria Floarea Văii.
Ileana mergea pe jos de aproape două ceasuri bune, cu tălpile îndurerate în ghete vechi și tocite, purtând în mână o legătură strânsă într-o broboadă în carouri. Înăuntru se afla tot ce mai avea ea pe lume: trei rochii simple, o cămașă de in, un set de ace de cusut și portretul tatălui ei înrămat în lemn masiv. Soarele aspru de după amiază ardea nemilos, iar mirosul de pământ reavăn plutea în aer, împletindu-se cu mireasma dulceagă a salcâmilor sălbatici. Ileana simțea broboane de sudoare prelingându-i-se pe ceafă, dar nu se oprea din mers.
A te opri însemna să începi să gândești, iar a gândi însemna să retrăiești clipa în care ușa casei i se trântise în nas. Trecuseră doar trei zile de când totul se năruise. Dimitrie Câmpianu, tatăl ei, bărbat cu o stare modestă, dar respectat pentru corectitudinea cu care își făcea negoțul cu vite, se stinsese pe neașteptate, răpus în somn de o slăbiciune a inimii. Ileana împlinise douăzeci și doi de ani, iar de la vârsta de șapte ani, când mama ei murise răpusă de aprindere de plămâni, fusese crescută sub privirea rece și calculată a Zamfirei, cea de-a doua soție a tatălui ei.
Nu existase niciodată vreo urmă de căldură între ele. Zamfira o privise mereu ca pe o amintire stânjenitoare a unei iubiri care nu-i aparținuse. Iar Ileana învățase de mică să tacă, să coasă la lumina opaițului fără să scoată o vorbă, să mănânce la urmă, după ce toți ceilalți se ridicau de la masă, și să ocupe cât mai puțin loc în propria ei casă. În ziua înmormântării, sub un cer plumburiu, Zamfira avea deja toate actele pregătite pe masă.
Notarul târgului, un bărbat cu ochelari cu lentile groase pe nume Anastase Fieraru, citise testamentul în fața puținelor rude strânse în odaia de oaspeți. Casa din târg, mobilele scumpe, podoabele de preț care aparținuseră mamei Ilenei, banii depuși la Casa de Depuneri, totul îi revenea văduvei. Pentru Ileana nu mai rămăsese decât pârloaga numită Floarea Văii, o proprietate retrasă pe care Dimitrie o ținuse învăluită în taină și pe care o vizita singur din când în când. Zamfira nu-și ascunsese zâmbetul strâmb și plin de venin când auzise acea parte a rânduielii.
Spusese cu voce tăioasă că acel loc era blestemat, că niciun suflet nu putuse trăi acolo din pricina lucrurilor ciudate care se petreceau, și adăugase cu răutate că Ileana își merita soarta din moment ce nu fusese niciodată altceva decât o umbră nefolositoare în casa aceea. Vorbele îi străpunseseră inima ca un cuțit, dar fata nu vărsase nicio lacrimă în fața ei. A doua zi după prohod, Zamfira nu mai zăbovise deloc. Îi poruncise fetei să-și strângă calabalâcul înainte de asfințit, pretextând că trebuie să dreagă casa pentru a primi neamurile venite la parastas.
Dar toată lumea știa că era doar un tertip ieftin de a scăpa de ea odată pentru totdeauna. Bătrâna slujnică Filofteia îi strecurase în grabă o bucată de mălai copt învelită într-o cârpă curată, șoptindu-i cu ochii în lacrimi că îi pare nespus de rău și că știuse de la bun început că o asemenea zi avea să vină. Când zări în cele din urmă poarta de lemn șubredă și putrezită a gospodăriei Floarea Văii, inima i se strânse într-un fel cu totul necunoscut. Nu era chiar frică, deși frica pândea acolo, ascunsă în umbrele bălăriilor înalte ce acopereau întreaga curte.
Era mai degrabă fiorul de a sta în fața unui necunoscut tulburător, a ceva ce avea să fie cu adevărat al ei pentru prima oară în viață. Buruienile uscate îi treceau de brâu, iar o cărare îngustă ducea spre casa veche, o clădire simplă cu pereți din bârne lipite cu lut și acoperiș din olane vechi de țiglă. Liniștea mormântală a locului era tulburată doar de ciripitul slab al unei păsări și de un zgomot ciudat, sacadat și uscat. Abia când se apropie de clădire înțelese ce era.
Șase bibilici pipernicite, cu pene cenușii stropite cu picățele albe, scormoneau cu o furie oarbă în pământ chiar lângă un șopron vechi de scânduri, gata să se prăbușească. Purtarea acelor orătănii avea ceva neliniștitor. În ciuda foamei evidente, ele nu se împrăștiau prin curte în căutarea hranei. Rămâneau acolo, nemișcate din acel colț bătătorit, scrijelind țărâna cu ghearele și ciugulind pământul cu o stăruință ce semăna izbitor cu o adevărată obsesie.
Ileana rămase o clipă privindu-le nedumerită, simțind un fior rece urcându-i pe șira spinării. Apoi își scutură capul, spunându-și în gând că nu erau decât niște biete vietăți flămânde care căutau râme sau semințe uitate în pământ. Înăuntru, casa se afla într-o stare ceva mai bună decât s-ar fi așteptat, deși era învăluită într-un strat gros de praf. În odaia mare se găseau un pat vechi cu tăblii de fier forjat, o ladă de zestre goală, o masă trainică de stejar și o plită de fontă ruginită.
În cămăruța din dos, cea mai strâmtă, dădu cu ochii de un lucru care îi stârni o adâncă nedumerire. Pe o poliță de scândură, pe jumătate ascunsă după o oală de lut spartă, se afla o ramă mică în care străjuia chipul unei femei tinere, cu părul negru strâns într-un coc modest, zâmbind sfios. Ileana nu mai văzuse acel chip niciodată. Nu era chipul mamei sale, nici al Zamfirei.
Era o femeie cu totul străină. Mergând spre fântâna din curte, Ileana avu parte de întâlnirea care avea să-i schimbe pentru totdeauna cursul vieții. Un bărbat înalt, cu pielea arsă de soare, cu plete castanii ușor ondulate și mâini aspre, se apropie agale, ținând de căpăstru un armăsar murg. Se recomandă drept Vicențiu Tudor, stăpânul pământului de alături, unde creștea cai de rasă și câteva capre.
Îi mărturisi că îl cunoscuse din vedere pe Dimitrie Câmpianu, deși nu fuseseră apropiați, căci bătrânul prefera să se țină departe de vecini ori de câte ori poposea la conac. Vicențiu vorbea cumpănit și rar, cântărind fiecare cuvânt. Îi spuse că era o mare mirare să vadă pe cineva așezându-se acolo după atâția ani de paragină, adăugând că cei mai mulți oameni din ținut ocoleau locul din pricina zvonurilor întunecate. Ileana îl întrebă ce fel de povești se spuneau, străduindu-se să-și ascundă interesul sub o mască de nepăsare.
Omul stătu o clipă pe gânduri, apoi îi povesti că umbla vorba cum că acea gospodărie ascundea o mare taină. Bătrânul Dimitrie venea acolo singur, mai ales la adăpostul nopții, iar un fost argat jurase că-l văzuse săpând cu îndârjire lângă șopron. Argatul fugise la scurtă vreme, spunând că locul îi dădea fiori reci. Ileana simți cum i se pune un nod în gât, amintindu-și numai decât de bibilicile care scormoneau cu îndârjire exact în acel colț al curții.
Nu-i suflă o vorbă lui Vicențiu despre ce văzuse, dar păstră potrivirea în minte cu mare grijă. Când el se îndepărtă, mânând calul pe poteca umbrită, Ileana rămase privindu-l câteva clipe. Era ceva în firea acelui bărbat care trezea în ea o curiozitate deosebită. Era o trăire nouă, aproape uitată, aceea că poate nu totul pe lumea asta era plămădit din umilință și dispreț.
Fântâna încă mai era de folos. Apa trasă la suprafață era rece ca gheața și limpede precum cristalul. Ileana bău cu nesați, apoi duse o găleată în casă, hotărâtă să primenească măcar o încăpere înainte ca întunericul să se aștearnă. Ceasurile următoare s-au scurs într-o trudă aspră.
Mătură straturile groase de praf, scutură salteaua umplută cu paie și își încropi o cină simplă din bucata de mălai și câteva ouă proaspete pe care, spre marea ei mirare, le găsise ascunse prin bălării. Bibilicile mai ouau pe ascuns. Un mic semn că viața, chiar și în cele mai aspre împrejurări, se încăpățâna să meargă mai departe. În timp ce mânca așezată pe pragul ușii, privind cum soarele scăpăta agale după culmile dealurilor, Ileana își lăsă gândurile să cutreiere peste tot ce trăise.
Se gândi la chipul împietrit al Zamfirei, la lașitatea rudelor care priviseră toată scena fără să crâcnească, la golul apăsător din suflet. Dar gândul îi zbura fără voie și la stăruința ciudată a bibilicilor, la fotografia ascunsă și la vorbele șoptite despre bătrânul Dimitrie care săpa adesea în puterea nopții. Simțea lăuntric că acolo se ascundea o taină mult mai adâncă decât s-ar fi putut bănui. Afară, în bezna adâncă, una dintre bibilici scoase un țipăt ascuțit și răgușit, ca o chemare stăruitoare, și reîncepu să scormonească cu înverșunare același colț de țărână, de parcă ar fi știut că acolo, sub pământul răscolit, odihnea ceva ce avea să schimbe pentru totdeauna soarta fetei care dormea istovită.
În dimineața următoare, Ileana se trezi la auzul cântatului strident al unui cocoș. Își petrecu toată dimineața smulgând cu mâinile goale tufele dese de buruieni, simțind cum i se ivesc bășici dureroase în palme. Bibilicile o urmăreau de la depărtare, scormonind fără oprire în același loc știut. Vicențiu Tudor se ivi spre sfârșitul după-amiezii, aducând cu el o sapă veche, dar bine ascuțită, și un sac de boabe de porumb pentru păsări.
Îi spuse deschis că îi rămăseseră din prisosul hambarelor sale și că ar fi fost mare păcat să lase acele biete orătănii să piară de foame. În zilele ce urmară, între cei doi se statornici o rânduială firească. Vicențiu trecea pe la ea aproape în fiecare după-amiază, punând umărul la tot ce era de trebuință. Îndrepta un gărduleț dărâmat, curăța fântâna de frunzișul putred sau o învăța să recunoască buruienile de leac.
Vorbea puțin despre viața lui, dar Ileana începu să adune frânturile poveștii sale. Află că își pierduse părinții încă din fragedă tinerețe, că îngrijea cai de la vârsta de șaisprezece ani și că nu se însurase până atunci fiindcă nu întâlnise încă o femeie care să prețuiască ceea ce avea el de dăruit: un petic de pământ, câteva vite și o muncă cinstită. Ileana simți tâlcul acelor vorbe într-un chip adânc. Pentru întâia oară de la moartea tatălui ei, simți că se află în preajma cuiva gata să o privească fără judecată aspră.
Era o delicatețe curată în felul în care Vicențiu îi întindea uneltele, mereu cu tăișul întors departe de ea, sau în chipul în care se oprea din treabă pentru a-i desluși orice întrebare, fără grabă și fără urmă de nerăbdare. Gesturi mărunte care se așezau în sufletul fetei ca boabele de grâu roditor. Într-o după-amiază, pe când scoteau amândoi bolovanii dintr-un colț ce fusese altădată grădină de zarzavat, Vicențiu rosti pe negândite că ea avea o îndârjire deosebită în fața trudei grele. Zicea că cei mai mulți se văicăreau necontenit, pe când ea își vedea de treabă, cu fruntea aplecată și mâinile sigure, de parcă fiecare piatră smulsă din pământ ar fi fost o mică biruință.
Ileana zâmbi, un zâmbet sfios și rar, și îi răspunse că poate muncea așa fiindcă pentru prima oară în viața ei trudea pentru propriul ei rost și nu ca să fie pe placul cuiva care nu i-ar fi mulțumit niciodată. Tăcerea caldă care urmă nu fu deloc stânjenitoare. Era acea tăcere rară care se așterne doar între sufletele ce încep să se cunoască. Trecuseră aproape trei săptămâni de la sosirea Ilenei.
Locul nu mai aducea deloc cu pârloaga de nepătruns. Se deslușeau acum cărări curate între prispă și fântână, un mic răsad de varză prindea viață, iar bibilicile, deși încă slăbuțe, păreau mai îmblânzite. Însă purtarea păsărilor în preajma hambarului nu se schimbase de fel. Dimpotrivă, părea să se întețească cu fiecare zi.
Iliana băgase de seamă o mică adâncitură în pământ chiar în acel loc, ca și cum ceva ar fi cedat încet dedesubt. S-a întâmplat într-o noapte cu ploaie torențială, o furtună grozavă de vară din acelea care pornesc pe neașteptate. Vremea rea izbucni la scurt timp după cină, cu tunete bubuitoare ce făceau să duduie pereții de lut. Ileana, temându-se ca păsările să nu piară răpuse de potop, alergă afară, ținând strâns un felinar cu gaz, vrând să le adăpostească în hambarul vechi.
Și chiar acolo, sub lumina tremurătoare a felinarului și în vuietul asurzitor al ploii, îi fu dat să vadă. Pământul îmbibat de apă de la intrarea în șopron se surpase pe o bucată, lăsând la iveală o groapă ce fusese tăinuită până atunci sub un strat subțire de țărână bătătorită. Iar în adâncul acelei gropi se zărea colțul unui cufăraș mic de metal, ruginit de vreme, învelit într-o bucată de pânză de sac înnegrită și putrezită. Inima Ilenei începu să bată cu putere.
Bibilicile, adunate acum roată în jurul ei, tăceau într-un chip ciudat, ca și cum ar fi știut că în sfârșit își împliniseră menirea. Cu mâinile tremurânde, Ileana scormoni pământul din jurul cufărașului până izbuti să-l desprindă cu totul. Îl târî înăuntru, în șopron, și reuși să spargă lacătul ruginit cu ajutorul unui bolovan de râu. Înăuntru, învelite într-o bucată de pânză mai uscată, se aflau zeci de scrisori îngălbenite, legate strâns cu o sfoară de bumbac.
Se mai găsea acolo un hrisov mai mare, împăturit cu grijă, care purta pecete oficială. Iar pe fundul cufărașului, învăluit într-o năframă de mătase fină, se odihnea o fotografie a aceleiași femei din rama găsită în casă, purtând pe verso o însemnare cu creionul chimic: „Rosalina a mea pe vecie. ”
Ileana simți cum îi fuge pământul de sub picioare. Rosalina era numele pe care îl auzise doar de câteva ori în copilărie, rostit întotdeauna în șoapte grăbite și temătoare.
Știa ca printr-o negură deasă că așa o chema pe mama ei bună. Însă Zamfira făcuse mereu tot ce-i stătuse în putință pentru a șterge orice urmă a acelui nume. Cu mâinile încă mânjite de noroi, Ileana deznodă sfoara și începu să citească chiar acolo, în timp ce ploaia continua să bată în acoperiș. Cele dintâi scrisori erau simple, povestind despre mersul muncilor câmpului și despre dorul greu pe care Rosalina îl purta lui Dimitrie.
Însă, pe măsură ce înainta cu cititul, tonul rândurilor se schimba treptat. O scrisoare din anul 1909 pomenea, cu vădită strângere de inimă, că Zamfira, pe atunci doar o vecină de familie, dădea semne de un interes bizar față de Dimitrie, ivindu-se tot mai des pe la casa lor. O altă scrisoare destăinuia că Rosalina aflase cu bucurie că este însărcinată și se temea ca nu cumva această pruncie să ațâțe și mai aprig pisma Zamfirei. Cea mai tulburătoare scrisoare venea spre sfârșitul teancului, scrisă cu o mână vădit tremurată.
În ea, mama Ilenei îl implora pe Dimitrie ca, indiferent de ce avea să se întâmple cu viața ei, să țină gospodăria din Floarea Văii departe de ochii lacomi ai Zamfirei. Fiindcă acolo se afla un izvor nesecat de apă vie, ce prețuia mai mult decât orice giuvaier de aur și care trebuia apărat cu sfințenie pentru viitorul fetiței ce urma să vină pe lume. Ileana simți cum lacrimile fierbinți i se amestecă cu picăturile reci de ploaie. Despături apoi documentul cel mare, cel cu iz de act oficial, și desluși printre formulele juridice cuvinte precum „izvor peren,” „drept de servitute” și „folosință a apelor.
” Era un act de proprietate adăugitor, autentificat la judecătorie și înscris în cartea funciară în anul 1910, prin care Dimitrie se asigura că acea bogăție a pământului nu va putea fi niciodată înstrăinată fără încuviințarea moștenitorului legitim. Adevărul ieșit la iveală era copleșitor. Gospodăria pe care Zamfira o numise pământ blestemat era în realitate o comoară de care mama vitregă habar nu avusese. Când ploaia se opri în cele din urmă, Ileana zăcea întinsă în pat, cufărașul bine tăinuit sub scândurile desprinse din dușumea.
Să-i destăinuiască totul lui Vicențiu însemna să-și pună soarta în mâinile unui om pe care abia dacă îl cunoștea de câteva săptămâni. Să tacă însemna să ducă singură povara unui secret care putea stârni o adevărată urgie dacă Zamfira ar fi aflat de existența izvorului. Mai era și mustrarea de cuget care nu-i dădea pace. Rosalina ceruse ca acea apă să fie apărată pentru viitorul fiicei sale, însă nu pomenise nicăieri să fie refuzată celor aflați la mare nevoie.
Ileana crescuse văzând satele vecine pârjolite de arșiță, văzând vitele murind de sete în anii cumpliți de secetă. Gândul de a ține doar pentru sine o asemenea binecuvântare, în vreme ce atâția oameni sufereau, îi apăsa conștiința ca o piatră grea de moară. Hotărî să nu sufle o vorbă nimănui deocamdată, nici măcar lui Vicențiu, până nu va înțelege pe deplin puterea juridică a acelui hrisov. Numai că tainele din târgurile mici rareori rămân îngropate multă vreme.
Cel care a aprins fitilul fără să vrea a fost chiar notarul Anastase Fieraru. La vreo lună după ce Ileana se așezase la gospodărie, notarul fu nevoit să răsfoiască niște catastife mai vechi legate de averea răposatului Dimitrie. Rătăcit printre dosarele prăfuite, dădu peste o copie îngălbenită a unei cereri de cercetare hidrografică, veche de mai bine de douăzeci de ani, în care se pomenea de posibilitatea unui izvor bogat de adâncime pe meleagurile de la Floarea Văii. Anastase, om chibzuit, dar care nu slujea altui stăpân decât propriilor interese bănești, scăpă o vorbă despre această descoperire în timpul unei vizite făcute Zamfirei.
Efectul acelor vorbe asupra Zamfirei fu fulgerător. Ea, care până atunci privise acea moșioară ca pe o povară nefolositoare, simți cum îi îngheață sângele în vine și apoi îi dă în clocot de furie. Dacă pe acel pământ se afla apă de mare preț, însemna că fusese trasă pe sfoară. Mânată de lăcomie proaspătă și ură veche, începu să urzească un plan diabolic.
Căută un avocat pe nume Octavian Leahu, vestit prin partea locului pentru că pleda în pricini îndoielnice atâta vreme cât era plătit regește. Împreună ticluira o acțiune judecătorească întemeiată pe pretinsa neputință a Ilenei de a-și administra bunurile, susținând că o fată tânără, rămasă singură pe lume, nu va fi în stare niciodată să țină o asemenea gospodărie și că cel mai înțelept lucru ar fi trecerea administrării moșiei sub tutela Zamfirei ca epitrop legal, de vreme ce Ileana nu împlinise încă vârsta de douăzeci și trei de ani. Vestea despre această uneltire ajunse la urechile Ilenei pe o cale cu totul neașteptată. Cel care i-a adus vestea a fost chiar Vicențiu, după ce prinsese zvonuri într-un târg vecin unde mersese să vândă niște mânji.
Îi mărturisi cu chipul întunecat de îngrijorare că Zamfira umblă cu jalba în proțap pe la tribunale, căutând să strice testamentul pe motiv de lipsă de capacitate. Ileana simți din nou cum i se clatină pământul sub picioare. Mânia care o cuprinse nu era stârnită doar de amenințarea în sine, ci de certitudinea amară că Zamfira nu se va opri niciodată din încercarea de a-i răpi tot ce avea vreun preț. În acea clipă, stând la masa veche din bucătărie, cu Vicențiu așezat de cealaltă parte, Ileana luă o hotărâre de neclintit.
Nu mai putea duce această luptă de una singură. Îi destăinui atunci lui Vicențiu totul despre cufăraș, despre scrisorile Rosalinei și despre actul ce consfințea dreptul asupra izvorului. Vicențiu ascultă totul într-o tăcere desăvârșită, iar când ea isprăvi, rosti cu o voce apăsată de gravitate că făcuse bine că avusese încredere în el și că el știa pe cineva care putea ajuta la deslușirea tuturor acelor fapte. O bătrână care trăia de zeci de ani prin acele părți și care o cunoscuse îndeaproape pe Rosalina.
Numele acelei femei era moașa Paraschiva Feraru, o bătrână moașă de sat care ajutase la aducerea pe lume a mai bine de jumătate dintre copiii născuți în tot ținutul în ultimele patru decenii, inclusiv, din câte își amintea el vag, pe însăși Ileana. Dezvăluirea o lovi pe Ileana ca un al doilea trăsnet. Dacă moașa Paraschiva fusese cu adevărat de față la nașterea ei, poate că știa amănunte tăinuite despre Rosalina și despre motivele care îl împinseseră pe tatăl ei să ascundă acea taină atâția ani. Vicențiu se oferi s-o însoțească până la căsuța moașei, aflată la vreo oră de mers pe jos.
Îi spuse că o cunoștea încă din pruncie, că era o femeie mai aspră la căutătură, dar cu o inimă cât o pâine caldă. Și că, dacă exista cineva pe lume care s-o poată ajuta să se apere la judecată, aceea era negreșit bătrâna Paraschiva. Ileana primi propunerea fără șovăială. Îl privi pe Vicențiu în lumina plăpândă a felinarului cu gaz și înțelese, cu o limpezime care o uimi, că acest om simplu devenise omul în care se încredea mai mult decât în oricine altcineva de la moartea tatălui său.
El îi zâmbi ușor și îi spuse că a doua zi, dis de dimineață, vor porni amândoi într-acolo, adăugând aproape într-o șoaptă că orice taină ar ascunde acel pământ, el va rămâne neclintit alături de ea până când tot adevărul va ieși la lumină. A doua zi, la răsăritul soarelui, porniră la drum spre casa moașei. Gospodăria se afla pe o mică colină, străjuită de meri sălbatici. Moașa Paraschiva, o bătrână cu chipul brăzdat de soare și vânt, dar cu ochi care păreau să deslușească mai mult decât oricare alt om din sat, îi primi pe prispă.
Când Ileana rosti numele Rosalinei, chipul bătrânei se schimbă dintr-o dată. Deveni serioasă, aproape copleșită de fiorul amintirilor, și îi pofti în casă. Le mărturisi că o adusese pe Ileana pe lume într-o noapte bântuită de fulgere și tunete, că Rosalina fusese o femeie nespus de blândă și că se stinsese la scurtă vreme după naștere din pricina unei aprinderi cumplite. Îi spuse, cu glasul gâtuit de emoție, că Dimitrie fusese dărâmat de durere, iar Zamfira, pe atunci doar o vecină de familie, își făcuse apariția la conac doar câteva zile după prohod, oferind un ajutor nesolicitat de nimeni.
Moașa le dezvălui apoi un amănunt de care Ileana habar nu avusese. Dimitrie, temându-se ca nu cumva Zamfira să afle într-o zi despre izvor, îi lăsase chiar ei, moașei, o copie adăugită din scrisorile schimbate cu Rosalina, păstrată cu sfințenie tocmai pentru cazul în care răvașele din cufăraș s-ar fi pierdut. Bătrâna merse la o ladă de zestre din lemn de nuc și aduse un teanc mai mic de hârtii, îngălbenite de trecerea vremii, dar perfect deslușite, care întăreau întocmai ceea ce Ileana citise deja: existența izvorului, teama Rosalinei față de pornirile hrăpărețe ale Zamfirei și dorința ei limpede ca acea apă să asigure viitorul fiicei sale și, la nevoie, să aline setea întregii obști în vremuri de secetă. Cu aceste mărturii neprețuite în mână, Ileana și Vicențiu porniră de îndată spre târg, hotărâți să-l caute pe notarul Anastase Fieraru înainte de înfățișarea la judecată.
Văzând documentele, notarul recunoscu pe loc scrisul Rosalinei și recunoscu, vădit stânjenit, că dintr-o vorbă aruncată de el fără noimă se aprinsese lăcomia văduvei. Își luă angajamentul s-o apere pe Ileana în fața judecătorului. Îi desluși apoi că înfățișarea fusese sorocită peste cinci zile. Cele cinci zile care urmară fură pline de frământare.
Ileana rândui fiecare răvaș în ordine cronologică și cercetă hrisovul adăugitor, rând cu rând, cu sprijinul răbdător al lui Anastase Fieraru. Vicențiu nu se dezlipi de ea în nicio clipă de seamă. Ziua înfățișării sosi cu o zăpușeală cumplită. Sala tribunalului, mică și prost aerisită, era tixită cu bănci din lemn tare.
Zamfira Preda Câmpianu intră îmbrăcată în straie cernite, purtând pe chip o mască de demnitate rănită. Alături de ea, avocatul Octavian Leahu își purta servieta groasă de piele, afișând aerul semeț al omului sigur că a câștigat bătălia. Judecătorul, un bărbat între două vârste pe nume Aureliu Podoleanu, deschise ședința. Avocatul Zamfirei ținu o pledoarie lungă și pompoasă despre pretinsa neputință a Ilenei, amintind vârsta ei fragedă și lipsa oricărei priceperi în chivernisirea unei moșii.
Atunci se ridică notarul Anastase Fieraru și începu să dărâme punct cu punct fiecare născocire. Înfățișă fotografii proaspete ale moșioarei care arătau buruienile stârpite și grădina înfloritoare, apoi aduse martori care întăriră hărnicia Ilenei. Clipa de maximă încordare sosi însă atunci când notarul vesti că are în posesie documente care dovedeau adevărata pornire mârșavă din spatele cererii de punere sub tutelă. Începu să citească scrisorile cu glas răspicat, începând cu aceea în care Rosalina își așternea pentru întâia oară bănuielile legate de vizitele prea dese ale Zamfirei.
Chipul Zamfirei începu să se schimbe văzând cu ochii. Mâinile începură să-i tremure ușor, dar avocatul ei, înțelegând turnura primejdioasă, rămase mut pe scaun. Anastase merse mai departe, citind răvașul în care Rosalina, doborâtă de slăbiciune, îl implora pe Dimitrie să apere izvorul de orice încercare viitoare a Zamfirei. Un murmur străbătu mica asistență.
Atunci Ileana ceru îngăduința judecătorului să vorbească nemijlocit. Se ridică în picioare, cu picioarele tremurând ușor, dar cu glasul limpede și stăpânit. Istorisi fără ocolișuri cum găsise cufărașul îngropat, cum bibilicile bătuseră cu stăruință acel loc săptămâni la rând și cum moașa Paraschiva mărturisise fiecare cuvânt așternut pe hârtie de mâna mamei sale. Spuse că nu avea de gând s-o umilească pe Zamfira, dar că nu putea îngădui ca minciuna despre pretinsa neputință a minții sale să rămână în picioare doar pentru a potoli o lăcomie descoperită peste noapte.
Tăcerea grea care se așternu peste încăpere era atât de adâncă încât părea că se poate tăia cu un cuțit. Zamfira, cu privirea încețoșată de lacrimi pe care încerca să le tăinuiască, rămase împietrită minute în șir, înainte de a șopti, stins, dar destul de deslușit, că nu știuse de existența vreunui izvor până acum câteva săptămâni și că poate lăsase mânia, trufia și teama de a îmbătrâni într-o cumplită singurătate să vorbească mai mult decât se cuvenea. Judecătorul Aureliu Podoleanu, după ce răsfoi cu băgare de seamă hrisoavele și primi confirmarea că pecețile erau curate, hotărî pe loc că cererea de punere sub epitropie nu avea niciun fel de temei legal. Jalba înaintată de Zamfira fu respinsă și clasată pentru lipsă vădită de temei.
Ileana simți cum i se moaie genunchii de atâta ușurare, iar mâna treinică a lui Vicențiu, așezată cu grijă pe umărul ei, fu singurul sprijin care o ținu dreaptă. Când pășiră afară din judecătorie, zări-o pe Zamfira stând pe o bancă de lemn, părăsită de toți. Broboada neagră îi căzuse într-o parte, iar femeia privea lung spre depărtări, cu o căutătură în care se citea nu doar înfrângerea, ci și o umbră sinceră de căință. Ileana stătu o clipă la îndoială, încercată de vechea pornire de a trece mai departe fără o vorbă.
Dar o chemare din lăuntrul ei o făcu să se oprească și să se apropie cu pași domoli. O întrebă cu blândețe dacă se simte bine, iar întrebarea o lovi pe văduvă ca un trăsnet neașteptat. Ileana continuă lin, spunându-i că nu mai purta în suflet atâta amărăciune încât să-i dorească vreun rău. Că viața le arătase amândurora cât de amară e singurătatea și că, dacă într-o zi va voi să vină la gospodărie, porțile îi vor fi deschise, nu ca o chemare de a mai cere ceva, ci ca un legământ de pace.
Vicențiu, care privise toată scena într-o tăcere plină de respect, îi mărturisi cu admirație că puțini oameni ar fi fost în stare să întindă o mână de pace celor care le făcuseră atâta amar de rău. Ileana îi răspunse cu un zâmbet ostenit, dar curat, spunându-i că poate tocmai gospodăria o învățase această mare taină: că și cel mai uscat și mai oropsit pământ poate să rodească din nou dacă se găsește un suflet cu destulă răbdare și cutezanță să-l îngrijească cu dragoste. În săptămânile care urmară, traiul la gospodărie căpătă o rânduială nouă, mai senină. Cu dreptul asupra izvorului recunoscut pe vecie, Ileana ridică o șipcărie trainică de captare a apei, care le îngăduia și țăranilor necăjiți din preajmă să-și adape vitele în verile secetoase, printr-o învoială cinstită.
Locul de care odinioară toți fugeau socotindu-l blestemat deveni o pildă vie de dărnicie și rodnicie, iar numele Ilenei ajunse să fie pomenit cu cinste la toate sfaturile de taină ale satului. Legătura dintre Ileana și Vicențiu înflori curat în acele luni de muncă umăr la umăr. Într-o duminică spre seară, pe când priveau asfințitul așezați pe prispa casei, acum cu pereții proaspăt văruiți, bărbatul își făcu curaj să-și deschidă inima. Îi mărturisi, frământându-și palmele bătătorite, că dragul și respectul ce i le purta se prefăcuseră într-un simțământ mult mai adânc și că ar dori, dacă și voia ei era aceeași, să nu-i mai fie doar vecini și tovarăși de trudă, ci soți.
Ileana simțea în piept aceeași chemare de multă vreme, dar nu îndrăznise s-o rostească nici măcar în gând. Îi zâmbi cu lacrimi de fericire în priviri și îi mărturisi că nu-și mai putea închipui nici gospodăria, nici viața, fără prezența lui ocrotitoare și bună. Nunta avu loc câteva luni mai târziu, printr-o cununie simplă și luminoasă în bisericuța de lemn din satul vecin. Moașa Paraschiva ținu morțiș să le fie alături, mândră de parcă i-ar fi cununat pe propriii săi copii.
Și până și Zamfira, poftită din bunătatea inimii Ilenei, veni tiptil, așezându-se în băncile din spate, cu ochii umezi pe tot parcursul slujbei. Anii s-au scurs, au adus belșug, rod bogat și liniște peste gospodăria Floarea Văii. Ceea ce fusese odinioară o paragină plină de mărăcini se preschimbă într-o livadă mănoasă și o grădină rodnică ce hrănea nu doar casa, ci asigura marfă căutată pentru târgul săptămânal. La zece ani de la ziua în care Ileana călcase pentru prima oară pe acel pământ, singură, cu inima frântă, moșioara era de nerecunoscut.
Vechiul șopron de scânduri devenise un loc de adâncă aducere aminte, purtând la intrare o scândură de stejar cioplită cu trudă de Vicențiu, pe care stăteau săpate cuvintele: „Aici a așteptat adevărul să dea în floare. ”
Ileana și Vicențiu au fost binecuvântați cu doi prunci. Un băiat pe nume Dimitrie, botezat după bunicul care păzise cu atâta sfințenie taina acelui pământ, și o fetiță pe nume Rozica, o alintare duioasă întru pomenirea bunicii pe care nu o cunoscuse niciodată, dar a cărei iubire și dârzenie străbătuseră vremurile prin scrisorile tăinuite sub lut. Copiii creșteau sănătoși și veseli, ascultând la gura sobei înainte de culcare povestea bibilicilor năzdrăvane care o călăuziseră cândva pe mama lor către o comoară de dragoste și adevăr.
Într-o duminică liniștită, stând pe prispă și privind copiii zburdând prin iarba verde, Vicențiu îi spuse în șoaptă că nu și-ar fi închipuit niciodată, atunci când o văzuse întâia oară mergând ostenită pe cărarea de lângă fântână, că acea fată firavă și bănuitoare avea să devină temelia întregii lor familii. Ileana ridică ochii din cusătură, îi zâmbi cu aceeași căldură tăcută care crescuse între ei de-a lungul anilor și îi răspunse că pământul gospodăriei știuse încă din prima clipă că ea nu fusese trimisă acolo ca o pedeapsă, ci ca un suflet rătăcit care își găsește în sfârșit locul potrivit să prindă rădăcini adânci și să înflorească. Așa s-a prefăcut povestea Ilenei Câmpianu, fata alungată de acasă doar cu o legătură de haine și cu inima rănită, într-o frumoasă pildă pe care bătrânii locului o istorisesc și astăzi, despre cum cele mai grele cumpene ale vieții nu sunt altceva decât brazda adânc răsturnată a pământului înainte de cel mai mănos rod și despre cum dragostea adevărată, la fel ca apa ascunsă sub cel mai uscat pământ, își găsește întotdeauna calea să iasă la lumină, preschimbând tot ce atinge în viață nouă și nădejde fără de sfârșit.