O închide gura și ieși afară acum. Palma Sorinei a sfâșiat aerul. O sută de invitați au amuțit. Elena a căzut pe podeaua de marmură, plicul cu 2000 de lei s‑a rupt, bancnotele s‑au împrăștiat.
— Doar atât? Două mii de lei? își bate joc Sorina, călcând pe bani cu tocurile ascuțite. Să mă faci de râs în fața colegilor mei medici.
Elena a atins obrazul umflat, buza spartă. A privit spre fiul ei, Mihai, care stătea mut între invitați. — Mamă, te rog, pleacă acasă. Mă faci de râs.
Râsetele au umplut sala. Atunci ea a scos un telefon vechi din buzunarul gecii uzate. — Domnule Radu, începe. Aerul a înghețat.
Nimeni nu știa cine era de fapt femeia aceea îmbrăcată ca o cerșetoare. Elena Popescu avea peste 20 de milioane de euro, dar modestia îi era impregnată în oase. Crescuse în sărăcie, cărase cărămizi pe șantier, clădise de la zero imperiul „Stejarul”. Fiul ei, Mihai, ajunsese director general datorită muncii ei.
Nunta aceea era a surorii Sorinei, dar Elena venise să ofere darul strâns cu sudoare. Sorina a smuls plicul din mâna ei. — Cine te‑a invitat? Nu vezi cum se uită lumea?
Palma a venit fără avertizare. Elena s‑a prăbușit. Acum, cu telefonul la ureche, Sorina a râs:
— Pe cine suni, domnule Radu? Ai luat‑o razna, bătrâno.
Elena nu i‑a răspuns. S‑a ridicat încet, a scuturat praful de pe genunchi, și a ieșit din sală. Invitații i‑au făcut loc instinctiv. Războiul abia începuse.
—
Viața Elenei fusese un drum de pietriș. La 23 de ani, cu un copil de un an, plecase să muncească pe șantier. Cărămizi, ciment, mâini crăpate de ger. Soțul a murit când Mihai avea șapte ani.
Ea a continuat singură, ziua pe șantier, noaptea teme cu copilul. La 33 de ani a înființat o firmă de construcții. La 70, a cedat conducerea fiului. Voia liniște.
Primul an a fost frumos. Nora o suna zilnic, îi aducea vitamine. Apoi, după ce actele au fost transferate, tonul s‑a schimbat. — Mamă soacră, nu mai veni neanunțată.
Mihai o agasa:
— Mamă, las‑o în pace. Și aruncă geaca aia veche, mor de rușine. Elena a văzut monstrul în care se transformase fiul ei. S‑a retras în tăcere.
—
Următoarea palmă a fost la parastasul soțului. Sorina a plecat la golf. Tatăl ei, Vasile, a venit cu familia, a răsturnat masa de pomană și a călcat în picioare portretul mortului. — Doar nu mănâncă mortul, nu?
Elena a descoperit apoi că ceasul cu diamante al soțului dispăruse. L‑a văzut la încheietura lui Vasile. — Mi l‑a făcut cadou Sorina. A zis că nu‑l mai porți.
Elena a înghețat. Furase din camera ei și dăduse bijuteria tatălui. Atunci a sunat‑o pe domnul Radu. — Vreau toate documentele.
Tot. —
Raportul a fost cutremurător. Sorina, cu complicitatea lui Mihai, falsificase acte, vânduse cinci proprietăți, delapidase 10 milioane de euro. Banii fuseseră transferați firma falimentară a lui Vasile.
Dar cel mai negru era planul de a o declara dementă pe Elena, de a o interna într‑un azil izolat în Delta Dunării, unde nimeni să n‑o cunoască. Apoi, după șapte ani, să obțină declararea morții și să moștenească tot. Elena a citit mesajele dintre Sorina și Mihai:
— Să scăpăm de o babă nu e mare lucru. Odată ce o declarăm dispărută, toată averea e a noastră.
Inima i s‑a oprit. În seara aceea, Sorina i‑a adus pastile „vitamine”. Elena a prefăcut că le ia. — Sorina, tu chiar vrei să o iau razna?
— O să te ducem într‑un loc bun, cu vedere la mare. Stai cuminte acolo, ca și cum ai fi moartă. Mihai a confirmat:
— Fă ce ți spunem, mamă. Așa e mai bine pentru toată lumea.
Elena a râs amar. — Voi nu m‑ați abandonat pe mine. V‑ați abandonat singura șansă de salvare. —
În noaptea aceea, nepotul Alex a intrat în casă cu ochii în lacrimi.
Elev de liceu, a căzut în genunchi. — Bunico, am auzit tot. Mama și tata vor să te trimită la azil, să te declare moartă. Te rog, fugi!
Elena l‑a tras la piept. — Nu e vina ta, Alex. De acum, ai încredere doar în mine. L‑a trimis în camera lui, apoi l‑a sunat pe Radu.
— Pune deoparte fondurile pentru studiile lui Alex. Eu mă ocup de restul. —
Timpul s‑a întors în sala de nuntă. Acum, cu bancnotele călcate în picioare, Sorina triumfa.
Elena s‑a ridicat, și‑a aranjat geaca. — Ceea ce ai călcat azi nu sunt banii mei. Este ultima ta șansă. Sorina a râs cu hohote.
Atunci ușile s‑au deschis larg. Zeci de bărbați în costume negru au intrat. Domnul Radu s‑a înclinat:
— Doamnă președintă, toate procedurile au fost finalizate. Un procuror a desfășurat un mandat:
— Sorina Popescu, Mihai Popescu, Vasile Ionescu.
Sunteți arestați pentru delapidare, fals în acte și tentativă de omor. Sorina a țipat:
— Sunt medic! Baba asta v‑a pus! Elena a aruncat teancul de dovezi la picioarele ei.
— Aici sunt actele falsificate, cele 10 milioane furate, contractul cu azilul din Deltă. Ai muncit mult să furi în halat de medic. Vasile a încercat să fugă pe ușa din spate. A fost prins imediat.
— Ceasul acesta e furat. Sunteți arestat în flagrant. Vasile a urlat:
— Fiică‑mea mi l‑a dat! Cătușele au sunet metalic.
Sorina, în rochia de mireasă a surorii, s‑a prăbușit pe jos. — Mihai, fă ceva! Dar Mihai era deja imobilizat, cu capul plecat. Elena s‑a apropiat de fiul ei.
— Tu chiar nu ai știut ce era în pastile? Nu ai semnat contractul cu azilul? Mihai a tremurat fără să răspundă. Domnul Radu a anunțat oficial:
— Domnul Mihai Popescu este demis.
Toate acțiunile grupului Stejarul revin fondatoarei, doamna Elena Popescu. Sala s‑a transformat în haos. Mireasa plângea în rochia albă. Invitații fugeau.
Elena și‑a scuturat geaca veche, a îmbrăcat‑o, a primit ceasul soțului recuperat de la Vasile. — Iubitule, te‑ai întors în sfârșit. A șters ceasul cu grijă, apoi a pornit pe culoar. Sutele de invitați s‑au dat la o parte.
— Domnule Radu, anulează toate contractele cu firma lui Vasile. Niciun leu să nu mai ajungă la ei. A ieșit pe ușă. Soarele îi lumina obrazul înroșit.
Războiul se încheiase. —
Câteva zile mai târziu, Elena era în biroul ei, îmbrăcată într‑un costum negru, elegant. Ceasul soțului strălucea pe birou. Ușa s‑a deschis.
Mihai, eliberat pe cauțiune, a căzut în genunchi. — Mamă, am greșit. Sorina m‑a orbit. Te rog, mai dă‑mi o șansă.
Elena l‑a privit de sus. — Un leu, chiar și bătrân, nu devine câine. Ai dărâmat singur zidurile pe care le‑am clădit cu sângele meu. Acum trăiește prin propriile forțe.
Mihai a fost scos afară urlând. Apoi a intrat Alex, în uniformă școlară. — Bunico, bunicul ar fi mândru de tine. Elena i‑a zâmbit larg.
— Vino aici, Alex. Ți‑am redecorat camera. L‑a luat de mână. — Domnule Radu, înființează un comitet de transparență și o fundație de caritate pentru copiii săraci.
— Da, doamnă președintă. Elena a privit fotografia veche: o tânără care căra cărămizi, zâmbind larg. A ieșit din birou ținându‑l pe Alex de mână. Angajații s‑au înclinat cu respect.
Silueta ei se profila pe fundalul geamului inundat de soare. Dreptatea fusese reinstaurată. Pe chipul Elenei se așternuse, în sfârșit, o pace autentică.