Trage pătura de pe tine. Scoală-te, Ion, fiule, că-ți ratezi mireasa dormind. Ion își freacă ochii, buimac. Ce mireasă?
Eu mai am de mers în armată. M-am gândit eu așa, altfel nu te dau jos din pat. Se scoală, pufăie, aruncă apă rece pe față. Grădina îl așteaptă.
Soarele e deja sus. Sapă, uită de toate, simte doar căldura pe spate. Deodată, o stropitură rece ca gheața pe spinarea încinsă. Ah, piticano, gata, ține-te bine!
Elena râde de după gard, într-un sarafan albastru, cu cosițe blonde. Doar doisprezece ani, o zvăpăiată care i se tot urcă pe motocicletă de când a luat carnetul. Ba nu mă prinzi! țipă ea și sare în curtea ei.
Te prind eu și te trag de urechi, piticanio! Elena se întinde peste gard cu un ibric cu apă. Bea, dar să nu răcești, e rece gheață. Ion zâmbește ironic.
M-ai speriat și gata. De parcă m-aș teme de apa de fântână. O bea cu sete. Elena îl privește fără să-și ia ochii.
Așa se scurge vara, apoi vine toamna, și Ion pleacă în armată. La plecare, Elena strigă după el:
Ai să-mi trimiți o felicitare de Anul Nou! O să-ți trimit, dacă înveți pe note de cinci. Înainte de Anul Nou, părinții primesc o scrisoare de la Ion, cu două vederi din Sahalin.
Una e pentru Elena. A ținut minte. Fata pune vederea pe comodă, la locul cel mai vizibil. Se întoarce după doi ani, zvelt, cu umerii lățiți.
Ea are paisprezece ani, dar parcă a mai crescut. Îl privește de după gard, cu ochii ei mari, căprui. Mă plimbi cu motocicleta? Te plimb, doar că nu azi.
Mâine plec, am treabă în oraș. Elena se întristează, dar tace. Ion o cucerește pe Olesea, fata de care s-a îndrăgostit la școala de șoferi. Nunta se face vara, în casa părintească.
Elena se ascunde în fânar, în bluza ei albastră din care n-a crescut încă. Murmura cu tristețe în glas:
Se face focul la baia din grădină. Se însoară, se însoară, dragul meu Ion. Nu plânge.
Doar nu înțelege ce are. Tinerii pleacă la oraș. Olesea e frumoasă, cu gene lungi și buze pline, și știe că place. Ion e fericit, lucrează, visează la un copil.
Ea îl amână: mai întâi apartamentul, apoi copilul. Jumătate de an zboară ca în vis. Până într-o seară, când Olesea îl privește rece:
Ion, te părăsesc. El nu înțelege.
O imploră. Îi tremură mâinile. Peste o săptămână ea pleacă. Tatăl ei îi mărturisește, milos: Olesea iubește pe altcineva.
Victor s-a întors. Ion se zbate, nu-și găsește locul. Vine acasă, la părinți, pentru câteva zile. Într-o după-amiază, femeia vecină țipă: Focul!
Atelierul arde! Prima care aleargă e Elena. Saltă în încăpere, printre flăcări, să scoată motocicleta lui. Încotro, stai!
strigă Galina. Dar fata e deja înăuntru. Ion o scoate pe umăr, iar tatăl lui scoate motocicleta. Elena suspină de frică în brațele lui, iar el îi cuprinde fața în palme:
Tu de ce ai făcut asta?
De ce te-ai aruncat în foc? Acolo nu ardea încă prea tare. Am vrut motocicleta ta. Ei, piticanio, o să mă scoți tu din minți.
Sigur o să te trag de urechi. Incidentul îl scutură. Se apucă de treabă, construiește cu tatăl lui alt atelier. Elena e mereu pe acolo, nevăzută, cu ibricul cu apă.
O prinde de câteva ori uitându-se la el, și inima i se mai înmoaie. Apoi Olesea reapare cu un cărucior. Are un băiețel. Victor a părăsit-o.
Ion simte înțepătura veche, dar vede lacrimile ei și aude cuvintele:
Iartă-mă. Mută-te la mine, îi spune. Pur și simplu mută-te. Mihail o să fie fiul nostru.
Părinții lui îl primesc îngrijorați. Galina plânge de ciudă. Dar Ion e hotărât. O iubesc și nu mi-e o povară puștiul.
Timpul trece. Mihail îi zice tata. Trăiesc bine trei ani, de parcă n-a fost nicio despărțire. Dar într-o seară, Olesea îl privește drept:
Mihail e copia lui Victor.
Mă întorc la el. Ion lovește cu pumnul în masă. Ea pleacă. Divorțează.
Îi interzice să-l mai vadă pe băiat. Ion se simte strivit de propriul camion, zace în praf, nu se poate ridica. Se îmbată o dată, singura dată, apoi își face curat prin viață și pleacă acasă la părinți, să-și tragă sufletul. Stă într-o dimineață în grădină, sapă cartofii.
Poarta vecinilor pocnește. O rochie deschisă, un cap șaten. Elena. Salut, vecină.
Dă-mi și mie puțină apă. Ea aduce ibricul peste gard. El bea cu lăcomie. Îi întinde ibricul, îi alunecă, cade în iarbă.
Și dintr-o singură mișcare, Ion sare peste gard, o apucă de umeri și o sărută. Pe frunte, pe ochi, pe buze. Ea toată i se pare ca un izvor la care a mers toată viața. Speriați de propriul gest, se lasă lângă gard, ascunși după buruieni, ca niște copii care au făcut o boacănă.
El o ține de mână. Elena, mărită-te cu mine. Pentru toată viața. Nu, Ion, nu mă mărit cu tine.
Te iubesc, mereu te-am iubit, dar n-o să am copii. Doctorul a zis că se poate să nu fie. El o strânge la piept. Nu știu cum va fi cu copiii, dar pe tine nu te las.
Un copil poate fi și înfiat. Crede-mă. Ei, ce zici, mogâldeața mea cu ochi căprui? Îți place numele de Corneeva?
Ion, mai încet, ne-aude mama. Crezi că ne ceartă? Ne vom plimba cu motocicleta, ne vor vedea părinții și se vor obișnui. Se tot plimbă o lună, stau la poartă, se scaldă în râu.
Părinții nu zic nimic. Parcă nici nu-i văd. Într-o seară, departe, la gard, Galina și Tatiana șoptesc:
Să nu ne dăm de gol. Să decidă singuri, altfel îi speriem.
Într-o dimineață, Ion se hotărăște. Părinți, o iubesc pe Elena. Semnăm actele. Galina pune mâna în șold: Eu sunt împotrivă.
Cum adică împotrivă? se miră tatăl. Nici măcar nu stăm la o masă, nu vă felicităm, nu bem în cinstea voastră? Voi despre ce vorbiți?
Păi cum fără nuntă? Ion răsuflă ușurat. Credeam că vă este ceva împotrivă. Piotr îl înșfacă de umeri: E o bucurie atât de mare!
Ne înrudim cu vecinii! Elena primește același răspuns acasă. Tatiana e dezamăgită de ideea cu semnat actele: Voi aveți bucurie, dar noi nu avem nicio treabă? O să vă facem sărbătoare, ne-am înțeles deja cu cuscrii.
Cununia are loc la sfârșit de septembrie, cu mașina la poartă, cu rochie albă cusută la comandă. Bărbații se retrag în bucătărie după un păhărel, dar Galina îi prinde: Niciun pic, acum plecăm la cununie. Fotograful îi așază: Mai aproape, mai aproape. Amăr!
strigă oaspeții, și tinerii se sărută. Seara, Elena îi șoptește:
Nici nu-mi vine să cred. Ciupește-mă, poate e un vis. Mai bine te sărut.
Se mută la oraș. Elena se duce la clinică, să afle cum să se trateze de infertilitate. Ce infertilitate? Cine ți-a zis?
Ești însărcinată. Se întoarce acasă, nu mai aprinde lumina. Stă pe întuneric până vine Ion. El se sperie:
Ce e?
De ce stai așa? Ion, vom avea un copil. Pe Ion parcă l-a ridicat cineva în aer. De la maternitate, Ion își aduce soția și fetița în apartamentul nou.
Se apleacă peste leagăn și se uită la degețelele roz. Ei, iată, mai am o mogâldeață acum. Trec șapte ani. O mașină nouă oprește la casa părinților.
Maria sare prima, apoi Andrei, de trei ani. Bunicile ies din amândouă curțile. Portița dintre grădini, pe care Ion și tații au pus-o de îndată ce Maria a crescut, stă larg deschisă. Copiii aleargă de la o bunică la alta toată ziua.
Ion stă pe prispă, îi privește, și o căldură i se răspândește prin tot corpul. Deodată, o stropitură rece pe umeri. Se întoarce. Elena râde.
Îmi amintesc, îmi amintesc cum m-ai udat și prima dată. Ea râde, și în ochii ei îi revine totul: copilăria, împreună, nopțile ascunse, nașterea copiilor, și pur și simplu viața în care omul iubit îi este alături. Și asta e deja fericire.