Andrei Constantin nu obișnuia să frâneze fără motiv. Dar când o zări pe femeia de pe treptele casei mici, cu pereții văruiți într-un alb decolorat de ani buni, piciorul lui apăsă pedala înainte ca mintea să apuce să dea comanda. Un bebeluș dormea la pieptul ei, înfășurat într-o pătură de bumbac albastru. Un băiețel stătea lipit de umărul ei, cu capul plecat.
Andrei coborî din mașină și o recunoscu în aceeași secundă. Ioana Moldovan. Angajata pe care o concediase cu opt luni în urmă, acuzată că furase bijuteriile soției lui moarte. Ea îl recunoscu și ea.
Nu se feri. Nu coborî privirea. Își îndreptă spatele cu o mișcare lentă, deliberată, ca și cum hotărâse că nu mai are nimic de pierdut și, deci, nimic de ascuns. Un băiețel de vreo patru ani apăru în prag, cu brațele încrucișate.
— Ești prietenul mamei? — Am fost șeful ei cândva. — Tu ești cel care a dat-o afară. Andrei nu minți.
— Da. Băiețelul îl privi lung, cântărind ceva ce nu putea încă să pună în cuvinte, apoi se întoarse în casă fără un cuvânt. Andrei rămase în praful drumului. Ar fi trebuit să plece.
În schimb, rămase. Ioana vorbi prima, fără dramatism, fără lacrimi. Fapte simple: opt luni fără serviciu. Numele ei circulase prin orașul mic mai repede decât adevărul.
Doi copii, tatăl lor plecat demult, undeva spre Spania sau Germania. Ea singură cu Mihai și cu Ionuț, bebelușul de zece luni din brațele ei. — Pot să fac ceva? întrebă el.
— Domnul Constantin a făcut deja destul. Nu o spuse cu ură. O spuse calm, cu certitudinea rece a unui fapt stabilit, ca și cum nedreptatea devenise parte din peisaj, ca gardul rupt din stânga casei sau drumul fără asfalt de la poartă. El primi greutatea aceea fără să clipească.
— Vă mulțumesc că ați vorbit cu mine. Se întoarse la mașină. Porni motorul și abia când Focșaniul rămăsese în urmă își dădu seama că uitase complet de contractul pe care trebuia să îl semneze. În noaptea aceea nu putu să muncească.
Stătea în biroul mansiunii din Iași cu dosarul deschis în față și nu vedea cifrele. Vedea ochii lui Mihai în ușă. Vedea bebelușul cu pătura albastră. Vedea chipul Ioanei cu spatele îndreptat și privirea dreaptă.
Demiterea fusese simplă, eficientă, rece. Bijuteriile Elenei dispăruseră. Radu, fratele lui, asociatul lui, prezentase situația cu claritate: o angajată avusese acces la dormitorul de oaspeți. Andrei semnase fără să citească de două ori.
Acum, acel semn rapid pe hârtie i se părea cel mai scump gest din viața lui. A recitit dosarele vechi. A sunat angajați. Nimeni nu știa nimic sau nimeni nu spunea nimic.
Până la urmă, la ora două noaptea, o găsi pe doamna Florica în bucătărie. Bucătăreasa casei de cincisprezece ani. — Vrei să vorbim despre Ioana, nu-i așa? Ea se întoarse.
Fața îi era a unui om care purtase un secret prea greu prea mult timp. — Am văzut ceva în seara aceea. N-am spus pentru că mi-a fost frică. Nu aveam dovezi.
Aveam doar ochii mei. — L-am văzut pe Radu ieșind din dormitorul de oaspeți. Repede, cum iese cineva când nu vrea să fie văzut. Ținea ceva în buzunarul de la haină.
— De ce nu mi-ai spus atunci? — Pentru că mi-a fost frică. Că nu mă credeți. Că Radu e fratele dumneavoastră și eu sunt bucătăreasa.
A doua zi, Andrei ceru înregistrările camerelor de securitate. Sistemul arhivat pe un server extern. Douăzeci de minute de așteptare. Apoi fișierul se deschise.
Radu Constantin intrând în dormitorul de oaspeți la 22:14. Radu Constantin ieșind la 22:19, cu mâna dreaptă în buzunarul jachetei. Cinci minute. Atât îi luase să distrugă viața unui om.
Confruntarea avu loc în biroul cu pereții de stejar. — E ce crezi tu, spuse Radu. — Am văzut cu ochii mei ce e. Radu se ridică.
„Ai idee câte am făcut pentru firma asta? ”
— Ai distrus viața unei femei cu doi copii pentru că a refuzat să fie cu tine. Vocea lui Andrei era joasă, controlată, mai periculoasă tocmai pentru că nu era ridicată. — Ai lăsat-o să plece cu numele murdar.
Ai lăsat-o opt luni să nu găsească de lucru. Ai lăsat-o să stea pe treptele unei case și să nu știe cum își va hrăni copiii mâine. Ești din firma mea. Și ieși din viața mea.
Radu plecă. Andrei rămase singur. Pentru prima dată în opt luni, tăcerea aceea nu mai părea un lucru pe care îl construise. Părea ceva ce trebuia să umple.
Și știa deja de unde trebuie să înceapă. A doua zi dimineață nu purtă costum. Pantaloni simpli, cămașă închisă, geacă de piele. Doamna Florica îl opri în bucătărie, îi puse o cafea pe masă.
— Mănâncă ceva înainte. El se așeză. Își dădu seama că nu știa de când nu mâncase la masă cu cineva. — Vă mulțumesc că mi-ați spus adevărul, spuse el.
— Ar fi trebuit să spun mai demult. Îmi pare rău că n-am avut curaj. — Nici eu n-am avut curaj să întreb. Suntem la fel.
Casa Ioanei arăta la fel ca acum două zile. Peretele văruit se desprindea în colțul de sus stânga. Curtea era măturată, îngrijită cu o seriozitate modestă, cu mândria celui care păstrează ce are. Ioana deschise ușa și chipul ei se închise ca un oblon tras repede.
— Domnul Constantin. — Știu că nu aveți de ce să mă ascultați, dar am ceva important de spus. Stau aici la poartă dacă vreți. Nu intru dacă nu mă invitați.
În spatele ei apăru Mihai, din umbră, cu ochii deschiși. — Spuneți, zise ea în cele din urmă. — Fratele meu Radu a luat bijuteriile. Există înregistrare video.
L-am văzut intrând în cameră și ieșind cu ele. Doamna Florica l-a văzut în seara aceea și nu a îndrăznit să spună. L-am confruntat pe Radu. A plecat din firmă și din viața mea.
Tăcere. Ioana nu se mișcă. Brațele ei se încrucișară lent în fața pieptului. — Am greșit față de dumneavoastră, continuă Andrei.
Am greșit grav. N-am întrebat, n-am verificat. Am semnat o hârtie care v-a distrus reputația și n-am stat să mă gândesc ce înseamnă asta pentru o mamă. Fața ei nu arăta furie.
Arăta ceva mai complicat: epuizarea cuiva care a cărat o greutate mult prea grea și abia acum i se spune că o poate pune jos. — Știam că n-am făcut nimic. În fiecare zi din cele opt luni am știut. Și n-a contat ce știam eu.
Lumea știa altceva. Patronul meu semnase o hârtie. Am umblat la firme, la fabrici, la orice. Nimeni nu mă angaja.
Aflau de unde venisem, cum plecasem, și gata. Ca și cum aș fi purtat ceva pe frunte. Copiii mei au mâncat o perioadă cu ce mi-a dat sora mea din Bacău, cu ce m-a ajutat vecina, cu ce a putut și ea. Fiecare cuvânt era o piatră pusă cu grijă.
Nu voia să îl distrugă. Voia doar să fie văzută. — Mă iertați, spuse el. Vocea nu era a unui om care cere o favoare.
Era a unui om care știa că nu merită, dar cerea totuși. — V-am iertat, spuse ea în cele din urmă. Dar nu pentru dumneavoastră. Pentru mine.
Ura e o povară pe care o cari tu, nu cel care a greșit. N-am vrut s-o car. Andrei închise ochii o secundă. Când îi deschise, arăta ca un om mai ușor cu ceva ce nu știuse că purta.
— Am o mansiune mare și multă muncă. Am nevoie de cineva de încredere care să administreze gospodăria. Salariu corect. Locuință pentru dumneavoastră și pentru copii.
Stabilitate. Nu e milă, e muncă. E cel mai puțin pe care îl pot face. — Știu că aveți tot dreptul să refuzați.
Înțeleg de ce casa aceea nu e un loc pe care vreți să-l revedeți. Dar copiii dumneavoastră—
— Nu-mi folosiți copiii ca argument. Nu era furie în glas. Era o limită trasă clar, fără ezitare.
— Aveți dreptate. Îmi cer scuze. Ioana se uită la Mihai. Băiețelul o privea cu ochii lui serioși, cu o liniște ciudată.
Nu cerea nimic. Dar era acolo, mic și real și al ei. Ea intră în casă. Andrei rămase la poartă.
Îl auzi pe Ionuț scâncind înăuntru, apoi liniștindu-se. Îl auzi pe Mihai spunând ceva cu voce mică. Îl auzi pe Ioana mișcând o cratiță în bucătărie. Gestul mecanic al unui om care gândește cu mâinile ocupate.
Cinci minute. Ioana ieși. — Dacă merg, e serviciu. Nu datorez nimic și nu primesc favoruri.
Muncesc cinstit și aștept același lucru. Dacă ceva nu e în regulă, plec fără discuții. — De acord. — Vreau contract scris cu tot.
Salariu, condiții, preaviz. — De acord. Ioana îl privi o ultimă dată, cântărind ceva ce nu putea fi văzut. Apoi dădu din cap o dată.
— Bine. Când plecăm? Sosirea la mansiune fu o scenă pe care Andrei nu o anticipase. Mihai coborî din mașină și se opri în fața porții.
Ridică privirea spre fațada mare, spre ferestrele înalte, spre aleea de tei. — Mamă. E un castel. Ioana îi luă mâna.
— Nu e un castel, Mihai. Băiețelul se gândi serios. — E aproape. Doamna Florica îi întâmpină în prag.
Când o văzu pe Ioana, se opri. Vina tăcută, secretul ținut prea mult. — Îmi pare rău. De atunci îmi pare rău.
Ioana dădu din cap ușor. — Trecem mai departe. Doamna Florica dădu la o parte ca să-i lase să intre. Ochii îi rămaseră umezi câteva secunde bune.
Primele zile, Ioana munci cu o concentrare care îi lăsa pe ceilalți fără replică. Se trezea înainte de șase, îngrijea copiii, îl lăsa pe Ionuț cu doamna Florica — o înțelegere făcută de la sine, fără multe vorbe — și pornea prin casă cu o listă pe care o ținea în cap, nu pe hârtie. Muncea sistematic, fără să se plângă, fără să ceară confirmare. Doamna Florica o observă trei zile înainte să vorbească.
— Cânți. Ioana se opri din șters oglinda din hol. — Când lucrezi. Nu ai observat?
Ioana își dădu seama că da. Fredona ceva învățat la biserică, fără să își dea seama că o face. — N-am mai auzit cântec în casa asta, spuse doamna Florica. De la Elena încoace.
Numele acela pluti în aer o secundă. Ioana nu comentă. Dar fredonă mai rar după aceea, nu de rușine, ci cu mai multă atenție, ca și cum înțelesese că sunetul ei umplea ceva ce fusese gol mult timp. Mihai cuceri mansiunea în șapte zile.
Aflase numele tuturor angajaților până miercuri. Descoperise că bucătăria doamnei Florica e cel mai bun loc din casă joi dimineață. Vineri găsise biblioteca lui Andrei. Sâmbătă, Andrei îl găsi în birou, cocoțat în scaunul mare de piele, cu picioarele atârnând, privind serios raftul de cărți.
— Ați citit pe toate? întrebă Mihai fără să se întoarcă. — Pe cele mai multe. — Eu o să le citesc pe toate.
Sări din scaun și ieși din birou râzând. Andrei rămase în ușă zâmbind la raftul de cărți. Era prima dată de mult timp când biroul acela mirosea a altceva decât a muncă și singurătate. Ionuț era altă poveste.
Bebelușul de zece luni nu știa să facă diferența între patron și om. Știa doar că omul acela mare apărea cândva pe coridor și mirosea a ceva familiar. De aceea întindea brațele spre el. Prima dată se întâmplă pe coridorul de la etaj.
Andrei trecea. Ionuț era în brațele doamnei Florica și, fără nicio explicație, copilul se întinse spre el cu toată greutatea micului lui trup. — Vrea la tine, spuse doamna Florica cu un zâmbet pe care abia îl reținea. Andrei luă copilul stângaci, cu mâinile care nu știau unde să se pună.
Ionuț nu protestă. Se instală pe brațul lui cu relaxarea desăvârșită a cuiva care a găsit exact unde voia să fie. Andrei porni pe coridor fără să știe unde merge. Merse până la capăt și înapoi.
Ionuț privi ferestrele, prinse aerul cu pumnii mici, scoase câteva sunete mulțumite. Andrei îl ținu ca pe un lucru extrem de valoros și extrem de fragil în același timp. Fără să înțeleagă de ce, simți că respiră mai ușor decât în ultimii doi ani. O seară de noiembrie se lăsa peste grădină când Andrei o găsi pe Ioana pe banca de lemn de lângă trandafirii tăiați pentru iarnă.
Stătea cu capul ridicat, uitându-se la cer. El se opri, apoi merse mai departe și se așeză pe banca de alături. Ea nu se miră. — Credeți în Dumnezeu?
întrebă ea fără să se uite la el. Andrei ezită. — Nu știu. Ioana dădu ușor din cap.
Nu ca judecată, ca înțelegere. — Eu stăteam pe treapta aceea cu Ionuț în brațe și Mihai lipit de umărul meu. Nu aveam ce mânca a doua zi. Mă rugam.
Nu știam ce altceva să fac. Îi spuneam lui Dumnezeu că știu că nu m-a uitat, chiar dacă simțeam că m-a uitat. Și în ziua aceea, în aceeași zi, dumneavoastră ați oprit mașina. Vocea ei era liniștită, simplă.
Nu triumfătoare. Nu dramatică. — Nu cred în coincidențe. Niciodată n-am crezut.
— Chiar și după ce v-am nedreptățit eu, credeți că Dumnezeu a aranjat asta? Ioana se întoarse spre el pentru prima dată. — Dumneavoastră ați greșit, dar v-ați întors. Ați căutat adevărul când era mai simplu să nu-l căutați.
Ați venit la ușa mea de două ori. Prima dată fără să știți de ce. A doua oară știind prea bine de ce. Sunt oameni care greșesc și dispar pentru totdeauna.
Dumneavoastră nu ați dispărut. Andrei simți cuvintele acelea prinzându-se de ceva în interiorul lui, de un perete care fusese gol de mult și care primea acum primul cui. — Am petrecut doi ani construind lucruri, spuse el încet. Și nu știam de ce le construiesc.
Acasă era o casă, nu o casă. Venind seara, nu simțeam că mă întorc undeva. — O casă nu se construiește cu bani, spuse ea în cele din urmă. Se construiește cu oameni.
În tăcerea aceea de noiembrie, cu miros de pământ rece și de trandafiri tăiați, Andrei simți că ceva pe care nu-l mai numise de doi ani începe să capete contur. Săptămânile care urmară schimbară ritmul casei, nu dramatic, ci în felul în care se schimbă lumina toamna: puțin câte puțin, până într-o dimineață realizezi că e altfel. Andrei ajungea acasă mai devreme. Într-o seară realiză că ieșise din birou la șase, în loc de nouă, și că nu îl duruse.
Era ceva spre care voia să se întoarcă. Un miros de mâncare. Un sunet de pași mici pe parchet. Vocea lui Mihai explicând ceva cu toată seriozitatea lui.
— Știai că ursul polar nu e alb? De fapt, părul lui e transparent. — Nu știam. — Eu am citit.
Andrei intra în casă ascultând despre ursul polar, punea geaca pe cuier, răspundea la întrebări și dintr-o dată era în sufragerie, fără să fi observat când trecuse pragul. Pentru că pragul nu mai părea o graniță. Ionuț îl recunoscuse definitiv. Bebelușul știa acum că omul cel înalt, cu voce gravă, e cineva bun.
De fiecare dată când Andrei intra în cameră, Ionuț se ridica în fund și întindea brațele cu o speranță atât de pură încât era imposibil să nu te oprești. Andrei se oprea de fiecare dată. Îl lua, mergea cu el, îi arăta ferestre, îi deschidea cărți cu poze. Ionuț punea degetul pe fiecare imagine.
Andrei îi spunea cuvintele. Ionuț asculta. Doamna Florica îi prindea uneori și zâmbea fără să spună nimic. Dar nu totul era liniște.
În nopțile când casa tăcea, Andrei se gândea la Elena. Durerea ascuțită de la început se transformase în ceva mai blând, mai aproape de dor decât de sfâșiere. Se întreba dacă e corect să simtă că vrea să se întoarcă acasă. Dacă bucuria pe care o simte când Ionuț îl ia de deget nu e cumva un furt din ceva ce nu e al lui.
Nu găsea răspunsuri. Dar într-una dintre acele nopți își aminti ce spusese Ioana pe banca din grădină: „Dumneavoastră ați greșit, dar v-ați întors. ” Și simți că, poate, întoarcerea nu e doar față de cineva. Poate întoarcerea înseamnă să te întorci și spre tine însuți, spre omul care ești când nu te mai ascunzi în muncă și control și tăcere.
Tocmai când credea că înțelege în ce direcție merge totul, Mihai îi puse o întrebare pe care nu o anticipase. Noaptea era liniștită. Mihai ascultase o poveste despre un băiat care găsise o hartă veche și pornise să caute o comoară în munți. Andrei terminase povestea și stinsese lampa.
— Andrei? O pauză mică, plină. — Pot să-ți zic tată? Nu era capriciul unui copil obosit.
Era întrebarea unui băiețel care se gândise la ea mult timp, care o cântărise în mintea lui serioasă de patru ani și care acum o punea cu toată greutatea ei. — Poți. Îmi doresc asta. Mihai zâmbi în întuneric.
Un zâmbet pe care Andrei nu îl vedea, dar îl simțea. — Noapte bună, tată. Andrei rămase în ușă cu mâna pe tocul de lemn. Nu se mișcă un minut întreg.
Se uită la camera mică, la păturica cu rachete, la jucăriile puse cu grijă pe raft, la Ionuț dormind în pătuț. Ridică privirea spre tavan. — Mulțumesc, spuse în șoaptă. A doua zi dimineață coborî la bucătărie cu ceva schimbat în pași.
Ioana era la masă cu cafeaua în față și Ionuț în brațe. Îl hrănea cu o linguriță de griji, iar Ionuț deschidea gura cu solemnitatea unui om care îndeplinește o misiune importantă. — Mihai m-a întrebat aseară dacă îi pot fi tată, spuse el. Lingurița se opri în aer.
— Ce i-ai spus? — I-am spus da. Ioana coborî privirea spre Ionuț. Îl hrăni cu lingurița care stătuse în aer.
Când ridică ochii, Andrei văzu că sunt umezi. Dar nu plângea. Era altceva. Era un om care a purtat singur o greutate mare și care simte că cineva pune mâna pe capătul celălalt al ei.
— A vorbit cu mine ieri după masă. Mi-a spus că vrea să te întrebe. I-am spus că e decizia lui. — A fost decizia lui.
— Mihai nu spune lucruri pe care nu le simte. Dacă te-a întrebat, înseamnă că ești deja în mintea lui ce-l-a întrebat dacă poate să-ți spună. Andrei se așeză la masă. Ionuț îl văzu și întinse imediat mâna spre el, scăpând lingurița pe jos.
Andrei luă mânuța mică în palma lui și o simți strângând cu toată puterea degetelor ei de bebeluș. Iarna veni repede în acel an. Prima zăpadă căzu într-o dimineață de decembrie, discret, ca și cum nu voia să facă tapaj. Mihai o descoperi de la geam și strigă de se auzi până la etaj.
Ieșiră toți în curte. Andrei se trezi afară cu Ionuț în brațe, cu Mihai alergând în jurul lui cu brațele deschise, cu Ioana râzând la vederea lui Mihai, care alunecase și căzuse pe fund, fără să se rănească și fără să se oprească din alergat. Râsul Ioanei era ceva ce Andrei nu auzise până atunci. Nu chicotitul politicos al angajatei.
Râsul întreg al unui om relaxat, prezent, fericit. — Ce e? întrebă ea. — Nimic.
Prima dată când te aud râzând așa. Ea nu răspunse, dar zâmbetul rămase. Seara de Crăciun o petrecură în sufrageria mare, cu bradul pe care Mihai îl împodobise cu o seriozitate ceremonioasă, punând fiecare glob în locul pe care îl considera potrivit, după o logică proprie pe care nu o explicase nimănui. Doamna Florica gătise de ajuns pentru zece oameni, deși erau cinci.
Spunea că mâncarea de Crăciun trebuie să fie abundentă. E semn de recunoștință. La masă, înainte să mănânce, Ioana propuse să spună fiecare pentru ce e recunoscător. Doamna Florica spuse că e recunoscătoare că auzea din nou glas de copil în casă.
Mihai spuse că e recunoscător pentru biblioteca lui Andrei și pentru griji cu lapte, în această ordine. Ionuț bătu din palme fără context. Ioana spuse că e recunoscătoare că adevărul ieșise la lumină și că Dumnezeu nu uitase de ea pe treapta aceea. Andrei stătu o secundă.
— Sunt recunoscător că am oprit mașina, spuse el. Că ceva m-a făcut să opresc. Ioana îl privi. El o privi.
Nimic nu fu spus, dar ceva fu înțeles. Cererea în căsătorie nu veni cu planificare. Nu veni cu restaurant scump, cu lumânări, cu vioară la colț. Nu era stilul lui.
Sau, poate, nu mai era stilul lui după ce învățase că cele mai importante lucruri se întâmplă simplu, fără decor. Era o sâmbătă după-amiază de ianuarie. Ioana spăla vasele. Fredona ceva în barbă.
Acea cântare de la biserică pe care doamna Florica o auzise prima. Ionuț dormea. Mihai era la bibliotecă cu o carte despre dinozauri, pe care o citea de trei zile cu o dedicație totală. Andrei intrase în bucătărie.
Se oprise. O privise pe Ioana la chiuvetă, cu mânecile suflecate, cu părul prins în grabă, fredonând fără să știe că fredonează. Și știuse. Nu ca o hotărâre luată după analiză.
Ca o recunoaștere: atunci când te uiți la ceva și realizezi că a fost mereu acolo, iar tu doar acum îl vezi cu adevărat. Se duse la sertarul din dreapta. Scoase cutia mică pe care o pusese acolo cu trei săptămâni în urmă, când cumpărase inelul fără să fie sigur că va avea curajul să îl scoată. — Ioana.
Ea se întoarse cu mâinile încă umede. — Știu că am intrat în viața ta ca un om care ți-a greșit. Știu că drumul de la greșeala mea până aici nu l-ai parcurs singură. L-am parcurs împreună, chiar dacă la început nu știam că asta facem.
Mihai mi-a dat un nume pe care nu l-am meritat din prima zi, dar încerc în fiecare zi să îl merit mai mult. Ionuț mă caută când intru în cameră. Și tu m-ai iertat când nu trebuia și mi-ai arătat că există un fel de a trăi pe care eu îl uitasem sau nu îl știusem niciodată. Se opri.
— Vrei să te căsătorești cu mine? Ochii Ioanei se umplură fără permisiune. Se aplecă spre el, nu dramatic, ci cu simplitatea unui gest firesc. Și puse palma rece și umedă pe obrazul lui.
— Vreau cu tot ce sunt. Din spatele ușii se auzi un sunet înăbușit. Doamna Florica stătea în prag cu șorțul la ochi, plângând fără nicio urmă de jenă. — Mă bucur atât de tare.
Mihai apăru de undeva, cum apărea mereu când simțea că se întâmplă ceva important. Privii cutia, privi inelul, privi pe rând fața mamei și fața lui Andrei. — Bun, spuse el cu satisfacția unui om al cărui plan s-a confirmat. Și se întoarse la dinozaurii lui.
Nunta fu în grădina mansiunii, într-o sâmbătă de mai. Mese de lemn, flori de câmp: mușețel, lavandă, mac. Lumânări în borcane. Muzică lăutărească discretă de la un taraf mic din Iași, pe care doamna Florica îl cunoscuse de undeva și îl recomandase cu toată autoritatea ei.
Nu fuseseră mulți invitați. Familie, câțiva prieteni apropiați, angajații casei. Mihai purtase perineluțele cu o gravitate totală, mersese pe culoarul dintre mese cu pași măsurați, fără să se uite în dreapta sau în stânga, cu concentrarea pe care o rezerva doar cărților și descoperirilor importante. Ionuț aplaudase în momente complet aleatorii, stârnind râsete în valuri.
Doamna Florica plânsese înainte, în timpul și după. Nu se scuzase pentru niciuna dintre lacrimi. Când preotul îl întrebă pe Andrei dacă o ia de soție pe Ioana, el se opri o secundă. Privii spre Mihai cu perineluțele în mâini.
Privii spre Ionuț, care tocmai bătuse din palme fără motiv și râdea singur. Privii spre doamna Florica cu batista la ochi. Și privii spre Ioana, femeia care stătuse pe o treaptă cu doi copii și nicio speranță vizibilă și nu renunțase la demnitate, nu renunțase la credință, nu renunțase la ideea că adevărul iese la lumină. — Da, spuse el.
Vocea îi tremură la acel singur cuvânt. Nu îi fu rușine. Seara, când ultimii invitați plecaseră și copiii dormeau, Andrei și Ioana rămaseră în grădina luminată de ultimele lumânări care nu se stinseseră încă. Aerul mirosea a lavandă și a iarbă udă de rouă.
— Mă gândeam azi la seara aceea de pe treaptă, spuse Ioana. La cât de singură mă simțeam. Și cât de sigură eram totuși că nu sunt singură cu adevărat. — Credeam că cel mai greu a fost să nu am ce le da de mâncare copiilor.
Dar cel mai greu a fost să nu pot explica lui Mihai de ce oamenii fac uneori lucruri nedrepte. Mă întreba și eu nu știam ce să-i spun. — Ce i-ai spus? Ioana zâmbi ușor.
— I-am spus că oamenii greșesc. Că asta nu îi face răi pentru totdeauna. Că important e ce fac după ce greșesc. Andrei tăcu.
— Ai spus asta cu opt luni înainte să mă întorc, murmură el. — Da. Și am crezut ce i-am spus. Chiar dacă atunci nu vedeam cum.
Andrei ridică privirea spre cerul de mai, larg și curat, cu Calea Lactee vizibilă ca o urmă de cretă pe o tablă neagră. — Am petrecut ani întregi crezând că dacă construiesc destule lucruri mari, n-o să mai simt că ceva lipsește. Am construit și tot simțeam. Și nu înțelegeam de ce.
Ioana puse capul pe umărul lui. — Pentru că ce căutai nu se construiește, spuse ea. Se primește, dacă ești deschis să primești. Andrei închise ochii.
Auzi undeva în casă Ionuț scoțând un sunet scurt în somn și liniștindu-se. Auzi vântul prin teii de pe alee. Simți greutatea ușoară a capului Ioanei pe umărul lui.
Pentru prima dată în mulți ani, nu simți că îi lipsește nimic.