Trenul a dispărut după curbă, lăsând-o pe Cecilia Fontana, douăzeci și trei de ani, singură pe peronul de lemn al gării Valea de Piatră. În poșeta mică mai avea puțin peste două sute de lei și un carnețel pe care tatăl ei îl umpluse cu fraze italienești. Valiza, cu toate lucrurile ei, rămăsese în vagon. Cu o zi înainte, Radu Bădescu o încercase pe culoarul îngust al trenului.
Ea îi spusese nu, o dată, cu un calm care nu lăsa loc de discuție. Dimineața, doamna Bădescu îi comunicase tot cu o politețe rece că serviciile ei nu mai sunt necesare, apoi ordonase să fie lăsată la prima gară. Ploaia a început după un sfert de oră. Șeful de gară, Emanoil, îi spusese că următorul tren oprea acolo peste două zile, că pensiunea era închisă și că vremea nu avea să ierte pe nimeni care o apuca la drum.
Cecilia a ales drumul. A mers cu capul plecat în vânt, cu pantofii afundându-se în noroi până la glezne. La o curbă largă, piatra de sub talpă a fugit și ea a alunecat pe panta udă, oprindu-se într-o baltă neagră. S-a ridicat ca și cum ar fi coborât dintr-un salon, nu ca și cum ar fi căzut dintr-o râpă.
Atunci a auzit potcoavele. Trăsura era grea, trasă de doi cai suri. Vizitiul a încetinit, iar dinăuntru a coborât un bărbat înalt, cu palton de lână și cu o expresie care nu i-a spus nimic la prima vedere. S-a uitat la ea o clipă, apoi i-a întins mâna.
— Dacă mergeți spre Zlatna, puteți urca. Cecilia a urcat. Abia în interior a realizat cât de înghețată era. Trăsura mirosea a piele veche și a cedru.
Bărbatul de pe bancheta opusă tăcea. — Vă așteaptă cineva la Abrud? a întrebat el. — Nu.
Slujba mea s-a terminat înainte să înceapă. — Până la Zlatna sunt doisprezece kilometri. Mai aproape e Moșăvăleni, la șase. Acolo puteți rămâne peste noapte, dacă doriți.
Ea a acceptat fără să stea pe gânduri. Moșăvăleni s-a arătat întâi prin două felinare, apoi prin conturul unui conac cu cerdac lung. O femeie corpolentă a apărut în prag, s-a uitat la Cecilia de sus până jos și a luat-o de braț. — Hai, domnișoară.
Vă uscați întâi, apoi vorbim. Casa era caldă, cu pereți groși și miros de lemn șlefuit și ceară de albine. Tanti Floarea — așa a cerut să i se spună — a condus-o la o cameră simplă, cu o cuvertură de lână și o lumânare pe noptieră. După un sfert de oră, a urcat cu un castron fierbinte cu supă de pui, cu tăiței de casă și cu o plăcintă caldă cu brânză.
Cecilia a adormit înainte să apuce să mulțumească. Dimineața, în bucătărie, tanti Floarea i-a turnat cafeaua într-o ceașcă albastră, cu flori mici pictate manual, diferită de toate celelalte. — Ceașca asta e păstrată pentru oamenii care urmează să rămână. Cecilia a privit aburul cafelei și n-a știut ce să răspundă.
La prânz, Nea Iancu s-a întors de la Zlatna cu o veste proastă: furtuna stricase terasamentul căii ferate. Circulația trenurilor urma să fie oprită patru-cinci zile. Cecilia și-a numărat banii în gând și a simțit gustul amar al calculelor inutile. — Pe moșie e destul de lucru, i-a spus Augustin de pe prispă.
Cazarea și masa pot fi plata pentru muncă. Dacă vreți să rămâneți până se repară linia. Ea a înțeles imediat ce îi oferea: o cale de a rămâne fără să se simtă îndatorată. A acceptat.
În zilele următoare a învățat locul. Moșia Văleni era prosperă, îngrijită, dar părea goală pe dinăuntru. Pianina din salon stătea sub o husă groasă de catifea. Vazele de porțelan de pe pervazuri erau goale.
În spatele casei, dincolo de un gard de nuiele, zăcea o grădină părăsită: trandafiri crescuți haotic, buruieni care înghițiseră aleile de pietriș. — A cui a fost grădina? a întrebat-o într-o după-amiază pe tanti Floarea. Bucătăreasa a tăcut destul de mult cât să înțeleagă că întrebarea avea un preț.
— A domniței Clara. Soția lui Augustin. S-au cununat în martie, iar în noiembrie a murit de febra tifoidă. El avea douăzeci și șapte de ani.
Cecilia n-a mai întrebat nimic. Dar de atunci a simțit în fiecare ungher al casei povara acelei absențe. A muncit. A ordonat registrele cu restanțe de trei luni, a cusut hainele de lucru rupte, a răspuns la corespondența rămasă fără răspuns.
Apoi a început să curețe grădina din spate, de la margine spre centru, zi după zi. Ghimpii n-o cruțau, dar nici ea nu se grăbea. Tufele de trandafiri, mici și încăpățânate, de culoarea vinului vechi, supraviețuiseră acolo printre buruieni. Le-a scos la lumină cu mâinile goale.
În a opta zi, în salon, a ridicat husa de pe pianină. Clapele erau îngălbenite, dar sunetul era acordat, ca și cum instrumentul ar fi așteptat cu răbdare. A cântat o melodie pe care tatăl ei o adusese din Italia, o înșiruire de note care urcau și coborau ca o respirație. Când a terminat, a ridicat capul și l-a văzut pe Augustin în ușă.
N-a mișcat un fir. Nici el. — Melodia e a tatălui meu. — A fost frumoasă.
A plecat pe coridor cu pașii lui măsurați. Cecilia a rămas mult timp pe taburet. Seara, stătea pe prispă, brodând. Fără niciun cuvânt, el a trecut pe lângă ea și i-a pus pe umeri o pelerină groasă de lână.
N-a spus nimic, nici ea nu l-a oprit. Dimineața, a împăturit pelerina și a așezat-o pe spătarul scaunului din cabinet. După câteva zile, el lucra la o hartă cadastrală veche, cu privirea încruntată pe niște notițe aproape indescifrabile lăsate de tatăl lui. Cecilia s-a oprit în cadrul ușii.
— Pot să vă fiu de folos? El s-a uitat la ea, apoi la hârtii. A tras scaunul de lângă el. Stăteau umăr la umăr, la mai puțin de o palmă.
Ea a citit cu glas scăzut o adnotare despre pârâul secat, despre borna de piatră, despre anii ploioși. Când a ridicat privirea, el era prea aproape. Amândoi au înghețat, apoi ea s-a ridicat cu un pas ușor. — Asta ar fi interpretarea cea mai plauzibilă, a spus, și a ieșit pe hol, unde și-a dat seama că uitase să respire.
În a doua săptămână a primit scrisoarea de la Bogdan. Fratele ei era bine, îi ducea dorul, o bănuia nevătămată. Ea i-a răspuns cu aceeași căldură, dar n-a scris nimic despre grădina din spate, despre pianina cu clape galbene, despre distanța de câțiva centimetri dintre ea și Augustin deasupra unei hărți pătate. Marți, la sfârșitul celei de-a douăsprezecea zile, o șaretă neagră a intrat în curte.
O femeie îmbrăcată în tafta neagră, cu părul cărunt adunat strâns, a coborât cu o alură care nu admitea discuție. Elisabeta Lăzărescu, sora mai mică a Clarei, se uita la Cecilia ca la un obiect mutat greșit dintr-o încăpere în alta. — Cine ești? a întrebat-o în pragul bucătăriei.
Tanti Floarea a răspuns, cu o voce egală, înainte ca Cecilia să apuce să spună ceva:
— Duduia Cecilia Fontana. A fost lăsată în gară pe furtună, domnul Augustin a adăpostit-o, iar ea ne ajută pe toți cât timp trenul nu circulă. — Înțeleg. Atât a spus femeia, dar tonul spunea cu totul altceva.
Cina a fost o piesă de teatru tăcut. Fiecare îmbucătură, fiecare clinchet de lingură părea cântărit. Doamna Elisabeta a adus vorba de oi, de prețuri, de procesul cu vecinul. Apoi, la un moment dat, s-a întors spre Cecilia:
— Familiei Fontana din care ramură aparții?
A celor din Târgu Mureș sau din Sibiu? — Niciuneia. Tatăl meu a venit din Italia, din Lombardia, cu o vioară și cu hainele de pe el. — Aha.
Sunetul acela a fost suficient. Cecilia a văzut-o pe Elisabeta scorțindu-i originea printre rânduri: o străină, o fată fără moșie, fără nume. Augustin a deturnat discuția cu o întrebare despre recolta de grâu. A doua zi, Cecila a găsit-o pe Elisabeta în grădină, dreaptă ca o santinelă, în fața rozelor curățate de buruieni.
— Grădina asta a fost a surorii mele, a spus ea, fără introducere. Oamenii ca tine ar trebui să înțeleagă că n-au dreptul să umble în ea. — Nu ți-am cerut voie să o salvez, a răspuns Cecilia, cu o blândețe care lovea mai tare decât orice strigăt. Dar nici nu trebuie să fie o jignire că ea continuă să trăiască.
Trandafirii ei nu dispar dacă îi las să înflorească. Elisabeta a rămas o clipă neclintită. A plecat fără să mai spună ceva, dar în privirea ei, pentru prima dată, rămăsese doar o umbră de nesiguranță. Cecilia a văzut apoi mănușile din piele de fildeș, așezate ca moaștele într-un sertar al cabinetului.
Lângă ele, o fotografie sepia. A înțeles că Augustin nu trăia doar cu amintirea Clarei, ci cu o rană pe care o păstra ca pe un altar. În ziua în care trebuia să plece la notariat, la Zlatna, Cecilia l-a prins pe Augustin în pragul casei. Stofa de la al treilea nasture al hainei se sfâșia; mai rezista doar printr-un fir.
— Un minut, a spus ea, și a scos acul și ața din trusa mică din buzunarul șorțului. Cusutul i-a luat mai puțin de un minut. El a stat nemișcat, cu capul întors, simțind fiecare atingere a acului pe stofă. — Gata, a zis ea.
Merge. — Cu recunoștință, Cecilia. Rostise numele ca pe un lucru rar. Ea a stat pe trepte mult timp după ce șareta dispăruse și a simțit că îi lipsește aerul.
Elisabeta a plecat vineri spre Cluj. Înainte să urce în trăsură, s-a oprit lângă Cecilia. — Ai grijă de grădină, a spus sec. Moșia are nevoie de cineva care să vadă lucrurile.
Cecilia a înțeles că era cât se poate de aproape de o binecuvântare. Când Nea Iancu a adus vestea că trenul circulă din nou, Cecilia și-a strâns lucrurile în bocceluța mică, a împăturit pelerina de lână și a plecat în zori, fără să facă zgomot. Gheorghiță a văzut-o și a alergat la grajd. Augustin a venit pe prispă exact când ea cobora ultima treaptă.
Și-a ridicat ochii spre el, cu bocceluța strânsă la piept. El a rămas câteva secunde nemișcat. Apoi a spus:
— N-am să te las să pleci, Cecilia. Ea a stat locului.
— De ce? a întrebat ea, nu cu durere, ci cu o curiozitate adevărată. Pentru că grădina? Pentru că am cusut nasturele?
— Pentru că în cinci ani, nimeni n-a mai făcut ca pianina să sune. Pentru că în cinci ani, nimeni n-a mai scos trandafirii ei la lumină. Pentru că nimeni n-a mai cusut un nasture pentru mine, de parcă aș fi fost al cuiva. Vreau să rămâi.
Cecilia a lăsat bocceluța jos. N-a spus nimic. Poate pentru că tăcerea dintre ei spusese deja tot. Trei ani mai târziu, în noiembrie 1925, grădina din spatele conacului avea din nou alei curate.
Trandafirii galbeni, pe care tanti Floarea îi crezuse pierduți pentru totdeauna, înfloreau târziu, sub bruma subțire. Pe pianină, husa de catifea nu mai intra zile întregi. Iar pe masă, în fiecare dimineață, ceașca albastră își găsea locul singură.