Ochii i s-au deschis dintr-o dată. Era alb. Un alb rece, aproape dureros, care nu semăna cu nicio dimineață pe care și-o amintea. Și exact asta era problema: nu-și amintea nicio dimineață.
Cineva respira lângă ea. Ioana își întoarse capul cu greu. Un bărbat înalt, cu umerii largi, cu ochii adânciți de cineva care nu dormise de mult. Cămașa albă, scumpă, avea mânecile suflecate și o pată mică de cafea pe manșetă.
Se uita la ea de parcă ar fi așteptat ceva. — Ioana? Vocea lui era joasă, aproape zdrobită. Ești aici?
Ea clipi. Numele îi suna familiar și complet necunoscut, ca un cuvânt dintr-o limbă pe care o înveți și o uiți în același timp. — Unde suntem? — La spital.
Ai avut un accident. Mașina ta a derapat pe ploaie. Acum trei săptămâni. Ai stat în comă douăzeci și două de zile.
Monitoare, tuburi, miros de dezinfectant amestecat cu ceva floral. Pe noptieră, un buchet mic de garoafe albe, așezat ca un gest vinovat. — Tu cine ești? Ceva trecu rapid peste fața lui, ca un nor peste un cer deschis.
— Mă numesc Alexandru. Sunt cineva care a rămas. — Asta înseamnă că am avut și oameni care au plecat. El nu zâmbi, dar în ochii lui se mișcă ceva.
Doctorița a explicat: amnezie post-traumatică, hipocampul afectat, ultimii trei-cinci ani parțial sau complet absenți. Nu există garanții, nu există calendar. — Câți ani am? — Douăzeci și opt, spuse Alexandru de lângă ușă, înainte ca doctorița să apuce să răspundă.
În zilele care urmară, Ioana descoperi că viața ei era ca o cameră în care toate obiectele sunt la locul lor, dar nu știi cui aparțin. Alexandru venea în fiecare dimineață. Uneori cu un termos de cafea, alteori cu nimic. Stătea o oră, două, trei.
Uneori vorbea, alteori citea ceva pe telefon, uneori doar ședea cu spatele ușor aplecat, cu aerul unui om care nu știe cum să plece. — De ce vii în fiecare zi? îl întrebă ea direct. — Pentru că vreau.
— Dar de ce vrei? El o privi o clipă. — Îți e dor de cineva? — Nu știu.
Nu știu de cine să-mi fie dor. — Tu îți amintești de cine îți era dor înainte să știi că îți era dor? — Da, spuse el. Dar nu îndrăzneam să recunosc.
La trei zile după ce se trezise, o femeie intră fără să bată. Înaltă, bine îmbrăcată, cu o broșă argintie și o cutie învelită în hârtie crem. — Sunt doamna Ionescu, mama lui Alexandru. Mi-au spus că îți plac cornulețele cu nucă.
— Mulțumesc. Nu vă recunosc. Îmi pare rău. Femeia zâmbi.
Zâmbetul nu ajungea la ochi. — Cum te simți? — Mai bine. Memoria nu s-a întors.
— Poate e mai bine așa. Ioana o privi. Tonul era prea calm, prea așezat. — De ce ar fi mai bine?
— Unele uitări sunt o formă de vindecare. Seara, Alexandru veni mai târziu decât de obicei. — Mama ta a venit azi. — Ce ți-a spus?
— Că poate e mai bine că nu-mi amintesc. El nu răspunse imediat. Își trecu o mână prin păr. — Și ce ai simțit?
— Că știa ceva ce eu nu știu. — Nu acum, îl opri ea cu o blândețe surprinzătoare. Nu trebuie să-mi spui nimic acum. — Dar va trebui la un moment dat?
— Da. Mirela veni a doua zi. Mică de statură, ochi mari, un aer de om care plânsese de curând și hotărâse să facă față. Aduse un suc de mere natural, fără zahăr.
— Suntem prietene de șapte ani. Îi povesti de cursul de fotografie, de nunta verișoarei ei de la Sibiu, de Revelionul în care rămăseseră blocate de zăpadă trei zile. Ioana asculta și căuta ceva care să rezoneze. Nimic nu venea, dar Mirela era reală și tristă.
— Cum eram? întrebă Ioana. — Ești corectă, harnică. Ți-a fost greu mult timp și nu ai arătat-o niciodată.
Te subevaluai. — Față de cine? Mirela ezită o clipă prea lungă. — Față de toată lumea.
Era ceva în felul în care o spusese. O evitare delicată. Ioana nu insistă, dar notă. Seara, când Alexandru veni, ea îl întrebă:
— De ce am ieșit cu mașina pe ploaie noaptea?
Liniște. O liniște cu greutate. — Nu știu. Mâinile lui împreunate aveau degetele albe la articulații.
Peste două zile, Ioana simți un miros care nu era real. Cafea și ceva dulce, un birou cu lumină de dimineață, o voce profesională care spunea un termen. Dispăru la fel de repede cum venise. Dar ceva din spatele tăcerii începuse să se miște.
Alexandru apăru a doua zi cu două cafele. — Am visat noaptea trecută. Un birou, lumina de dimineață. Cineva spunea un număr, ca într-o ședință.
Tu erai acolo? — Da. — Lucram cu tine. Nu e o întrebare.
El puse cafeaua jos. — Nu-mi spune că nu e momentul. Nu-mi spune că trebuie să fiu pregătită. Știu că lucram cu tine sau pentru tine.
Care dintre ele? — Pentru mine. — De ce nu mi-ai spus de la început? — Pentru că nu voiam ca primul lucru pe care să-l știi despre tine să fie că ai lucrat pentru mine.
— De ce ar fi contat? El o privi lung. — Sunt multe lucruri pe care trebuie să ți le spun, dar nu toate odată. Nu acum, când ești în recuperare.
Și pentru că mi-e frică. — De ce îți e frică? — Că dacă îți spun tot, vei privi înapoi și nu vei mai vedea ce avem acum. — Îmi spui mâine.
Noaptea nu dormi. Ascultă ploaia și lăsă mintea să se miște. Birou, ședință, o recepție elegantă. Marmură.
O privire rece, de sus în jos. Doamna Ionescu. Fraza aceea: „Poate e mai bine că nu-ți amintești. ” Nu o vizitase la spital pentru că îi păsa.
Venise pentru altceva. Dimineața, Alexandru veni cu cornulețe calde de la o brutărie din cartier. Mâncă în tăcere, apoi spuse:
— Povestește. El se sprijini cu coatele pe genunchi.
— Am o firmă de consultanță și investiții. Tu ai venit ca asistentă de management acum trei ani. Ai urcat repede. La un an și ceva după ce ai venit, am început să ne vedem și în afara biroului.
— Mama ta știa. — Da. Și nu-i plăcea. — Ce s-a întâmplat în seara accidentului?
— A fost o cină la noi acasă. Mama a organizat-o fără să mă anunțe. A invitat niște prieteni de familie. Te-a prezentat ca pe asistenta mea.
Doar atât. Când ai încercat să spui ceva, te-a întrerupt cu un zâmbet și a mutat conversația. De trei ori. — Și eu am plecat.
— Da. Fără să spui nimic. Ai luat haina și ai plecat în ploaie. Am încercat să te sun.
Nu ai răspuns. La douăzeci de minute după, m-a sunat salvarea. — De ce nu mi-ai spus asta de la început? — Pentru că dacă îți spuneam că ai plecat din cauza mamei mele, primul lucru pe care l-ai fi simțit era furie sau milă.
Nu voiam să începem de acolo. — Unde voiai să începem? — De la cine ești acum, fără toată povestea din spate. Mirela veni din nou în după-amiaza aceea.
De data asta aduse o poză. Două femei: ea și Ioana, mai tânără, cu părul lung, cu un pulover portocaliu și un pahar de vin în mână. — Sibiu. Nunta verișoarei mele.
Ai dansat până la trei dimineața. — Eram fericită acolo. — Erai liberă. Nu e același lucru cu fericit, dar e mai bun decât ce avuseserăși înainte.
— Înainte de ce? Mirela privi spre ușă, apoi reveni. — Înainte de relație. — Spune-mi ce nu îndrăznești să-mi spui.
— Îți era greu. Nu că te trata rău, dar în lumea lui te simțeai mică. Mama lui te făcea să te simți mică fără să ridice vocea. Tu zâmbeai și acumulai.
Doamna Ionescu reveni joi, fără prăjituri. Se așeză, își aranjă haina, apoi spuse direct:
— Nu sunt un monstru. Îl iubesc pe fiul meu. Alexandru a construit ceva în douăzeci de ani.
Lumea lui are reguli. Partenerii se uită la tot. Imaginea contează. Tu ești o fată serioasă, muncitoare, dar nu ești din lumea lui.
Acum ai o șansă. Fără memorie, fără legăturile din trecut, poți pleca fără durere. Și Alexandru poate fi liber. — Vreți să dispar.
Femeia nu clipi. — Mulțumesc că ați fost directă. Vă rog să plecați. Fragmentele veniră în noaptea de vineri spre sâmbătă.
Sunetul ploii, pași pe asfalt ud, o voce rece: „O fată ca tine nu poate înțelege ce înseamnă responsabilitatea unui nume. ” O masă lungă, lumânări, râsete politicoase, ochii lui Alexandru de la capătul mesei. Și plecarea, haina, ploaia în față. Nu plânsese.
Mersese la mașină cu o liniște care era mai rea decât plânsul. Sâmbătă dimineața, când Alexandru intră, ea îl privi diferit. — Încep să-mi amintesc. El rămase nemișcat.
— Cât? — Destul. Cina. Plecarea.
— Nu-ți cere scuze, îl opri ea. Nu acum. — Atunci ce vrei? — Vreau să știu dacă ceea ce avem acum, în spitalul ăsta, fără toată povestea din spate, e real.
Sau e doar versiunea frumoasă a unui lucru care era stricat. El o privi și nu ezită. — E mai real decât orice am avut înainte. Duminică dimineața veni cu soare.
Ioana privea praful plutind în lumină și simțea, pentru prima dată de când se trezise, că nu lipsea ceva din lume. Lipsea ea din ea însăși. Și se întorcea. Alexandru veni la prânz cu mâinile goale.
— Mama m-a sunat ieri seară. Mi-a spus că ți-a cerut să pleci, că a făcut-o pentru mine. I-am spus că nu va mai veni la spital, că nu va mai vorbi cu tine fără să fiu de față. Și că dacă mai face ceva de genul ăsta, consecințele vor fi ale ei.
— Cum a primit? — Rău. Dar asta nu mai e problema ta. — De ce mi-ai spus?
— Pentru că tu trebuia să știi că aleg. Nu că sunt ales. Că aleg conștient. Mirela veni în aceeași după-amiază.
Aduse un carnețel mic cu copertă verde, legat cu un elastic. — E al tău. Ți l-am dăruit acum doi ani, de ziua ta. Ioana îl deschise la o pagină.
Scrisul ei, rotund, ușor înclinat: „Nu știu dacă ceea ce simt e dragoste sau obișnuință. Uneori mi se par același lucru. ” Mai jos, cu altă cerneală: „Azi doamna Ionescu m-a întrebat dacă am terminat facultatea, zâmbind, ca și cum zâmbetul ar fi anulat întrebarea. ” Și mai jos: „El m-a privit azi la masă ca și cum eram singurul om din cameră.
Și tot n-a fost de ajuns să uit. ”
— Eram nefericită, spuse Ioana. — Erai complicată. Nefericită și iubitoare în același timp.
Rănită și prezentă. — Dacă eu de atunci ar ști că eu de acum m-am îndrăgostit din nou de același om, ce ar crede? — Cred că ar plânge. Nu știu dacă de bucurie sau de frică.
— Eu știu. Joi, Ioana ceru să meargă la fereastră. Stătea în picioare, sprijinită de pervaz, și privi curtea. Un copac bătrân, bănci, un copil care arunca pietricele în băltoacă.
Viața continua, indiferentă și exactă. Și Ioana simți că plânge. Fără sughițuri, fără mâinile la față. Plângea pentru femeia din carnețelul verde, cea care se subevaluase, cea care zâmbise când ar fi trebuit să vorbească, cea care plecase în ploaie fără lacrimi.
Nu de milă. Cu un fel de recunoștință amară: acea femeie supraviețuise. Alexandru o găsi la fereastră. Nu spuse nimic.
Se așeză pe marginea patului și o privi. — Îmi amintesc mai mult, spuse ea. — Știu. — Îmi amintesc cina.
Îmi amintesc cum m-am simțit. Mică. Transparentă. Ca și cum eram acolo fizic, dar nu existam cu adevărat.
Și îmi amintesc că tu nu ai spus nimic. — Nu am spus nimic. — De ce? — Pentru că îmi era frică de mama mea.
Crescusem cu ideea că pacea familiei e responsabilitatea mea. Am confundat lașitatea cu diplomația. Te-am lăsat să plătești pentru frica mea. — Mă amăgeai?
Mă iubeai cu adevărat sau îți era milă? El se ridică și veni în fața ei, la un pas distanță. — Te iubeam. Și uneori îmi era și milă.
Și uneori eram mândru de tine în moduri pe care nu știam să le arăt. Și uneori eram laș. Toate astea în același timp. Dar dacă vrei să știi ce era centrul: era dragostea.
Nu mila. — Acum că îmi amintesc totul, ce simți? — Același lucru. Dar cu ochii deschiși.
Externarea veni vinerea următoare. Mirela aduse haine: un pulover bej, blugi, ghete maro. Ioana se îmbrăcă în baie și se privi în oglindă. Femeia din oglindă nu mai era necunoscuta de acum cinci săptămâni, dar nici exact femeia din carnețelul verde.
Era ceva între ele. Sau poate ceva care le conținea pe amândouă. În hol, lângă Alexandru, stătea doamna Ionescu. Se vedea că nu era ușor pentru ea, dar vorbi.
— Vreau să-ți cer scuze. Te-am judecat după criterii care nu aveau nicio legătură cu cine ești. Am crezut că îl protejez pe fiul meu. Îl protejam de fericirea lui.
— Vă mulțumesc că ați spus-o, zise Ioana. Atât. Afară era frig, dar uscat. Mirela o îmbrățișă la mașină, o ținu strâns un moment.
Alexandru stătea lângă mașina lui, cu mâinile în buzunare. Nu se apropiase. Lăsase spațiu. — Unde mă duci?
îl întrebă Ioana. — Vrei tu. — Vreau acasă. Apartamentul meu.
În mașină, privi pe geam o bucată de drum, apoi spuse:
— Vreau s-o luăm de la zero. Nu fără poveste, cu tot ce știm acum. Cu toată povestea, cu toată durerea. Ca o alegere, nu ca o continuare.
— O alegere, repetă el. — Da. În fiecare zi o alegere. — Și tu vrei?
Ioana se gândi la femeia din carnețelul verde, la femeia din oglindă, la toate fragmentele care formau acum ceva întreg, imperfect și real. — Da. Vreau. Apartamentul era exact cum îl lăsase Mirela: curat, flori proaspete pe masă, lumina de la intrare aprinsă.
Alexandru rămase în prag. — Ai nevoie de ceva? — Nu acum. El făcu un pas spre scară, apoi se întoarse.
— Îți mulțumesc. — Pentru ce? — Că m-ai ales. Și că m-ai lăsat să aleg.
— Du-te acasă, îi spuse blând. Mâine e o altă zi. Seara, scoase carnețelul verde. Îl deschise la ultima pagină scrisă: o frază neterminată, o ezitare înghețată în cerneală.
Luă un stilou și scrise:
„M-am uitat de tot și chiar și fără memorie te-am ales. Acum că îmi amintesc, te aleg din nou. Nu pentru că trebuie, nu pentru că mi-e frică, ci pentru că dragostea construită fără trecut a fost mai adevărată decât tot ce știusem înainte. Și asta îmi e de ajuns.
”
Închise carnețelul. Afară, primul fulg din noiembrie atârnă o clipă în lumina felinarului și dispăru. Ioana zâmbi. Nu pentru că totul era bine, ci pentru că era ea întreagă, conștientă, prezentă.
Și pentru prima dată de mult timp, poate de totdeauna, asta era suficient.