Ploaia căzuse toată ziua fără oprire. O ploaie de octombrie care transformă drumurile de pământ în noroi în câteva ore. Andrei nu văzuse noroiul la timp. Volanul i-a scăpat dintre mâini, mașina a derapat și a lovit parapetul de beton cu un zgomot sec, brutal.
Când și-a revenit, capul îl durea și buzele aveau gust de sânge. Telefonul era pe podea, cu ecranul crăpat, fără semnal. A deschis portiera și a ieșit în ploaie. Drumul era pustiu în ambele direcții.
La câteva sute de metri, printre copaci, se vedea o luminiță slabă. O casă. A pornit spre ea fără să gândească prea mult. Pantofii scumpi de piele italiană scârțâiau jalnic în noroi.
La poartă, o tablă de lemn scrisă de mână anunța: „Cozonaci de casă, prăjituri, gem, bate la poartă. ”
A bătut. Ioana auzise zgomotul de afară, dar crezuse că e tunetul. Când bătăile s-au repetat, s-a uitat pe geam.
Un bărbat ud până la piele, cu capul ușor aplecat. Nu părea periculos. Părea pierdut. „Bună seara, a spus el cu o voce mai blândă decât se așteptase ea.
Am avut un accident pe drumul de jos. Nu am semnal și nu știu pe unde sunt. ”
Ioana l-a privit câteva secunde. Apa îi curgea pe față.
Avea o tăietură mică pe frunte. „Intră”, a spus ea simplu. Andrei a intrat cu sfială. S-a oprit în prag, a scos pantofii noroioși fără să fie rugat.
Ioana a observat gestul. Îi spunea mai multe despre omul din fața ei decât orice cuvânt. I-a adus un prosop curat și a pus apă la fiert pentru ceai de tei. A scos o farfurie cu felii de cozonac rămase de cu o zi înainte.
Andrei a privit masa pregătită și a simțit ceva ciudat. Nu foame, sau nu doar foame. Era ceva în simplitatea acelei mese, ceai cu miere, cozonac pe o farfurie cu flori, care îl emoționa în mod neașteptat. Era grijă fără calcul.
„Mulțumesc”, a spus el. Și pentru prima oară în multă vreme, cuvântul acela a simțit că înseamnă ceva. Ioana s-a așezat de partea cealaltă a mesei și și-a continuat lucrul. Împletea ceva, mâinile mișcându-i-se sigur prin lână groasă.
Nu l-a bombardat cu întrebări. L-a lăsat să bea în liniște. „Ai familie care să te aștepte? “, a întrebat ea fără să ridice ochii.
„Nu în felul ăla”, a răspuns el. „Camera de oaspeți e mică, a spus ea după o pauză. Dar e curată. Dacă vrei să rămâi până dimineață, e loc.
”
Andrei a vrut să refuze. Reflex vechi, să nu accepte ajutor, să nu datoreze nimic nimănui. Dar s-a uitat la ploaia care lovea geamul și la focul care ardea liniștit în sobă. „Dacă nu e deranj”, a spus el.
„Nu e”, a răspuns Ioana și a zâmbit pentru prima oară. Un zâmbet mic, obosit, sincer. Dimineața a venit cu cerul limpede. Andrei a găsit pe masă un bol cu mămăligă caldă, brânză de oaie și smântână.
Lângă el, un pahar cu lapte proaspăt și un bilet scris de mână: „Mâncarea e caldă. Eu sunt la poartă. Nu pleca fără să mănânci. ”
A mâncat în tăcere.
Era cel mai bun lucru pe care îl mâncase în ani de zile, pentru că fusese gătit de cineva care nu știa cine era el. Când a ieșit, Ioana era la poartă cu tava de cozonac și prăjituri aranjate pentru vânzare. Câțiva oameni din sat se opreau, schimbau câteva vorbe, luau câte ceva. Ea zâmbea fiecăruia la fel, fără grabă.
Andrei s-a oprit lângă ea. „Cât costă tot ce ai pe tavă? ”
Ioana s-a uitat la el surprinsă. „28 de lei.
Dar de ce ai vrea? ”
„Îi am”, a spus el simplu și a pus bancnota în mâna ei. „Fă-ți ziua mai ușoară. ”
A plecat înainte ca ea să poată spune ceva.
Mașina trimisă de echipa lui îl aștepta la capătul drumului. Când s-a uitat înapoi, Ioana îl privea de la poartă cu tava goală în mâini. El știa deja că o să revină. A revenit după trei zile.
A parcat mai departe pe uliță și a venit pe jos. Nu voia ca ea să vadă mașina. Un SUV negru nou, care nu se potrivea deloc cu drumul de pământ și cu gardul de lemn. „Ioana”, a spus el bătând ușor la poartă.
Ea a apărut din spatele casei, cu șorțul plin de făină. „Andrei, n-am mai crezut că te întorci pe aici. ”
„Am venit după cozonac. ”
„Câtă nevoie ai tu de cozonac?
“, a zis ea. Dar zâmbea. A cumpărat două cutii. A stat o oră.
Au vorbit despre timp, despre satul ei, despre cum se schimbase totul după ce fabrica din comună se închisese. Ea vorbea simplu, fără să se plângă, fără să ceară nimic. A treia oară a venit sâmbăta. De data asta a adus el ceva, un borcan de miere de la un producător din Vrancea.
„De ce faci asta? “, a întrebat Ioana. „Mi-ai dat miere în ceai când eram ud și pierdut. E rândul meu.
”
Au băut cafea pe prispă. Ea i-a arătat grădina, roșiile de toamnă, tufele de coacăze, merii bătrâni. El a ascultat fiecare cuvânt, ca și cum grădina aceea era cel mai important loc din lume. Era ceva între ei.
Amândoi o simțeau și amândoi se prefăceau că nu. Dar Ioana se ținea în frâu. Avusese o relație de șase ani cu un bărbat care promisese mult și plecase fără să explice nimic. Învățase că oamenii care par buni la prima vedere pot fi cu totul altceva în spate.
„De ce revine? “, se întreba seara, uitându-se la borcanul de miere de pe raft. „Ce vrea de fapt? ”
Nu și-a răspuns.
S-a culcat cu întrebarea. Dar dimineața, când s-a trezit, primul gând nu a fost de teamă. A fost că sâmbăta viitoare mai era departe. Duminică după-amiază, Mihaela se uita la televizor.
Era prietena cea mai veche a Ioanei. Se cunoșteau din clasa a treia, crescuseră pe aceeași uliță. Mihaela tocmai mânca semințe când a înghețat. Pe ecran apărea un bărbat în costum gri, zâmbind pentru cameră în fața unui sediu mare de sticlă din București.
„Andrei Moldovan, fondator și director al grupului Moldovan Construct, unul dintre cei mai influenți antreprenori imobiliari din România. ”
Mihaela a scăpat semințele pe jos. A ridicat telefonul, dar s-a oprit. A privit din nou ecranul, apoi numărul de telefon al Ioanei.
În ochii ei, dacă ar fi privit cineva atent, nu era doar grabă de a-și anunța prietena. Era altceva. Era calcul. A sunat-o totuși.
Nu putea să nu sune. Ar fi fost prea suspect. „Ioana, trebuie să vii la mine acum. Nu e urgență de sănătate, dar e ceva ce trebuie să vezi.
”
Ioana a venit în zece minute. Mihaela i-a arătat reportajul pe telefon. Ioana a privit ecranul. Andrei Moldovan, antreprenor, milionar.
Omul care venea pe jos pe ulița ei cu un borcan de miere și cumpăra cozonac de 28 de lei ca și cum era cel mai important lucru din ziua lui. „Doamne”, a șoptit ea. S-a așezat pe scaun și a privit în gol câteva secunde. Toate conversațiile lor au trecut prin minte.
Fiecare cuvânt, fiecare tăcere, fiecare zâmbet. Și brusc totul părea altfel. Nu mai știa dacă fusese sincer sau dacă jucase un rol. „Știam eu că ceva nu e în regulă cu el”, a spus Mihaela.
„Oamenii de genul ăsta nu vin la noi fără un motiv. ”
Ioana n-a răspuns. Dar ceva în ea, ceva adânc și rece, se rupsese deja. A doua zi, Andrei a bătut la poartă la ora obișnuită.
Ioana l-a așteptat. Nu cu zâmbetul de până atunci, ci cu ochii ficși și umerii drepți. „Andrei Moldovan! “, a spus ea când el a deschis poarta.
El s-a oprit. A recunoscut tonul imediat. „Cât timp ai de gând să te mai prefaci? Câți cozonaci trebuia să mai cumperi?
”
Andrei a rămas nemișcat. Nu a negat, nu a căutat scuze. Dar înainte să poată spune ceva, înainte să poată explica de ce ascunsese, de ce avusese nevoie de acel anonimat, de ce pentru prima oară în ani de zile se simțise om și nu nume de firmă, Ioana a închis poarta și a intrat în casă. Ușa s-a trântit ușor.
Nu tare, nici nu era nevoie. Liniștea din urmă era mai grea decât orice trântitură. Andrei a rămas câteva secunde nemișcat în fața porții. Apoi s-a întors și a plecat pe uliță, cu mâinile în buzunare și capul aplecat.
Ea trebuia să aibă dreptul la durerea ei, chiar dacă îl costa. Zilele care au urmat au fost ciudate. Ioana lucra, frământa aluatul, punea cozonacii la cuptor, dar era absentă, ca o lampă aprinsă într-o cameră în care nu mai stă nimeni. Noaptea se trezea și stătea în întuneric, căutând minciuna, căutând momentul în care el greșise.
Dar nu găsea. Găsea doar borcanul de miere pe raft. Și asta o supăra și mai tare. Mihaela venea în fiecare zi.
La început părea îngrijorată, dar încet, fără ca Ioana să observe exact când s-a schimbat tonul, conversațiile au luat altă direcție. „Oamenii de genul lui au un model”, zicea Mihaela suflând în cana de cafea. „Se duc la femeile simple pentru că le e ușor. Nu cer prea mult, nu întreabă prea mult.
”
„Nu știu dacă a profitat”, a spus Ioana într-o zi cu vocea obosită. „Atunci de ce a mințit? ”
Ioana nu răspundea pentru că nu știa. Și pentru că nu știa, lăsa tăcerea să fie umplută de cuvintele Mihaelei.
Iar cuvintele Mihaelei aveau un fel de a se așeza lent, stăruitor, ca praful pe mobilă. Andrei trimisese un mesaj scurt. „Îmi pare rău că nu ți-am spus de la început. Dacă vrei să vorbim, sunt aici.
” Ioana îl citise de zece ori. Nu răspunsese. El nu mai trimisese altul. Ceva în mintea ei îi spunea că s-a plictisit deja.
O voce care semăna izbitor cu vocea Mihaelei. Într-o dimineață de noiembrie, cerul era alb și aerul tăios. Ioana s-a trezit cu amețeală. A încercat să se ridice, dar camera s-a învârtit brusc.
A făcut câțiva pași spre bucătărie și picioarele au cedat. S-a prăbușit lângă masa din sufragerie, fără zgomot, ca o haină care cade de pe umeraș. Andrei era la București când a simțit ceva. Nu era superstițios.
Era un om al cifrelor, al contractelor. Dar în mijlocul unei ședințe de consiliu, un gând persistent, irațional l-a scos complet din cameră. A închis laptopul la mijlocul prezentării. „Continuați fără mine”, a spus și a ieșit.
A condus trei ore fără oprire. Nu știa de ce. Când a ajuns pe ulița Ioanei și a bătut la poartă fără să primească răspuns, inima i-a urcat în gât. A împins poarta, era neblocată.
Ușa casei era întredeschisă. A găsit-o pe podea. Respira, dar nu se trezea. Nu a strigat după nimeni.
Nu a pierdut timp. A ridicat-o în brațe, era mai ușoară decât credea, și a dus-o la mașină. La urgențe, medicii au preluat-o repede. Tensiune arterială prăbușită, deshidratare, epuizare.
„Locuiește singură”, a întrebat o asistentă. „Da”, a răspuns Andrei. „Norocul ei că ați găsit-o la timp. ”
El n-a răspuns.
S-a așezat pe un scaun de plastic în sala de așteptare. Nu a sunat pe nimeni. Nu i-a trimis mesaj Mihaelei, deși era prietena cea mai bună a Ioanei. Ceva l-a oprit.
O intuiție pe care nu o putea justifica. Când Ioana a deschis ochii, prima imagine a fost tavanul alb al spitalului. A doua a fost mâna lui Andrei, ținând-o ușor pe a ei. Nu strâns, nu posesiv.
Cum ții ceva fragil. Cu grijă să nu strici, cu grijă să nu scapi. L-a privit câteva secunde fără să spună nimic. El nici el.
Nu era nevoie de cuvinte. Erau acolo, în liniștea aceea de spital. Mihaela nu venise. Gândul a apărut singur, nechemat.
Mihaela, care știa tot, care fusese în fiecare zi la ea, nu era acolo. Doar el. Ioana a stat internată două zile. Andrei a venit în fiecare zi.
Aducea câte ceva, o carte pe care nu o ceruse, mandarine, apă plată. Nu stătea mult, nu vorbea mult, dar venea. Într-una din vizite, i-a adus o pungă mică de hârtie. „Ce e?
“, a întrebat ea. „Cozonac de la o brutărie din Focșani. Nu e la fel ca al tău, dar era singurul deschis. ”
Ea a zâmbit.
Un zâmbet mic, involuntar, primul din mai multe zile. La externare, l-a lăsat să o ducă cu mașina. Au mers în tăcere cea mai mare parte a drumului. „Andrei?
“, a spus ea la un moment dat. „Da. ”
„De ce te-ai întors de la București? De ce ai venit?
”
El a condus câteva secunde fără să răspundă. „Nu știu. Am simțit că trebuie. ”
„Mulțumesc”, a spus ea încet.
Dar îndoiala nu dispăruse complet. Era mai mică, dar era acolo, hrănită de zilele de povești ale Mihaelei, de teama ei veche, de obiceiul dureros de a nu crede că cineva poate fi pur și simplu bun. Câteva zile mai târziu, Ioana s-a simțit suficient de bine ca să iasă. Voia să-i mulțumească Mihaelei în persoană pentru zilele în care venise la ea.
Oricât de confuze fuseseră conversațiile, Mihaela fusese acolo. A mers pe jos, câteva ulițe mai încolo. Ușa Mihaelei era întredeschisă. Se auzeau voci.
Ioana a ridicat mâna să bată, dar s-a oprit. Recunoscuse vocea. Era vocea lui Andrei. A stat nemișcată pe prispă.
Apoi a auzit vocea Mihaelei, caldă, apropiată, calculat de caldă. „Ioana e o fată bună, Andrei, dar nu e pentru lumea ta. Ea nici nu vrea să înțeleagă cum funcționează lucrurile. E prea simplă.
Tu meriți pe cineva care înțelege cine ești, care poate fi lângă tine cu adevărat. Cineva care… ”
Ioana a împins ușa. Mihaela s-a întors brusc.
Andrei era lângă fereastră, cu brațele încrucișate și un aer de disconfort evident. Mihaela zâmbea, dar zâmbetul ei era subțire și fals. „Ioana, ce bine că ești mai bine. Tocmai vorbeam despre tine.
”
„Știu. Am auzit. ”
„Ai înțeles greșit. Era o conversație normală.
”
Andrei a scos telefonul și i l-a întins Ioanei. Mesaje de la Mihaela către el, trimise în ultimele două săptămâni. „Ioana e complicată. Are complexe.
Nu o să te facă fericit. Eu înțeleg lumea ta mai bine. Hai să bem o cafea fără ea. Meriți pe cineva ca tine.
”
Ioana a citit fiecare cuvânt. Mâinile îi tremurau ușor, nu de frică, ci de ceva mai dureros decât frica. De recunoaștere. Mihaela a văzut că nu mai are unde să se ascundă.
Atunci a ales să atace. „Știi ce, Ioana? Am obosit să fiu mereu în umbra ta. Mereu tu ești cea cu sufletul bun.
Tu ești cea harnică. Tu, tu, tu. Și a apărut el, și ai crezut că ți se cuvine ție. De la început am știut că nu ești pentru el, și am vrut să-i arăt asta.
Ce e greșit în asta? ”
Liniștea care a urmat a fost completă. Ioana a privit-o pe Mihaela ca și cum o vedea prima oară. Treizeci de ani de prietenie.
Și în spatele lor fusese asta. Ioana a pus telefonul pe masă cu grijă. A spus doar, cu vocea egală și rece ca piatra de râu:
„Poți să pleci. ”
Mihaela a plecat.
Ioana a ieșit din casă fără să se uite înapoi. Andrei a urmat-o în tăcere. Nu a pus mâna pe umărul ei. A mers pur și simplu lângă ea, la un pas distanță, pe ulița aceea îngustă.
Maxilarul strâns, umerii ridicați puțin prea sus. Plângea pe dinăuntru și nu voia să se vadă. Au ajuns în fața casei ei. Ioana s-a oprit la poartă, cu mâna pe zăvor.
„Treizeci de ani”, a spus ea încet. „De treizeci de ani o știam. ”
Andrei nu a răspuns. Nu era întrebare.
Era doar durere care căuta aer. „Am crescut pe aceeași uliță. Am plâns la înmormântarea tatălui ei. Ea a fost prima care a știut când m-a lăsat Mirel.
Prima. ”
„Îmi pare rău”, a spus Andrei. „Nu e vina ta. ”
„Nu e vorba de vină.
Îmi pare rău că ai trecut prin asta. ”
Ioana a întors capul spre el. Ochii ei erau uscați, nu din lipsă de durere, ci din acea putere de a nu ceda. „Intră”, a zis ea.
„Dacă vrei. ”
A pus apa la fiert. Și atunci, la masă, în lumina caldă a bucătăriei, a spus:
„Acum vreau să știu. De ce nu mi-ai spus cine ești?
”
Andrei a ținut cana de ceai cu ambele mâini. „Pentru că de fiecare dată când oamenii știu cine sunt, se schimbă. Nu toți, dar destui. Destui ca să obosești.
Privirea se schimbă, tonul, ce-ți spun, ce nu-ți spun, ce cer, ce evită. Devenim altceva în fața mea, și eu nu mai știu niciodată cu cine vorbesc cu adevărat. Când am bătut la poarta ta în seara aceea, eram ud, rătăcit și aveam sânge pe frunte. Și tu ai deschis.
Nu ai întrebat ce mașină am, unde lucrez, cât câștig. Mi-ai dat prosop și ceai, și m-ai lăsat să mănânc în liniște. Știi cât timp nu mi se mai întâmplase asta? Mulți ani.
Mulți ani în care fiecare masă era o negociere, fiecare conversație avea o agendă ascunsă. Și tu nu voiai nimic. Erai doar om. ”
„Și de aceea ai mințit?
”
„Nu am mințit. Am omis. Știu că pentru tine e același lucru, și poate ai dreptate. Mi-a fost frică.
Frică că dacă afli, dispare și asta. Că m-ai fi privit altfel, că aș fi pierdut singurul loc în care mă simțeam om normal. ”
Ioana a stat mult fără să vorbească. „Știi ce m-a durut cel mai tare?
Nu că ai bani, nu că ai ascuns. M-a durut că m-am simțit proastă. Că stăteam aici și mă bucuram de fiecare vizită a ta, și credeam că înseamnă ceva, și poate tu râdeai pe dinăuntru de cât de simplu eram de mulțumit. ”
„Nu am râs niciodată.
”
„Știu. Acum știu. ”
„Atunci Mihaela ți-a spus că am râs? ”
„Da.
”
„Ioana, de fiecare dată când veneam aici, plecam mai ușor, nu mai greu. Nu știu cum să explic asta altfel. ”
Ea l-a privit lung. Apoi a spus:
„Am nevoie de timp.
”
„Îl ai. Nu contează cât. ”
„Oamenii spun «nu contează cât» și apoi dispar după două săptămâni. ”
„Atunci să treacă două săptămâni, și să vedem.
”
Și pentru prima oară în toată seara, Ioana a zâmbit. Un zâmbet mic, obosit, involuntar, dar real. Două săptămâni au trecut. Andrei nu dispăruse.
Nu venea în fiecare zi, respectase distanța, dar la fiecare două zile trimitea câte un mesaj scurt. Nu declarații, nu presiune. Lucruri mici. „A nins puțin pe autostradă azi.
M-am gândit la drumul tău județean. ” „Am găsit miere de tei de la Buzău. Ți-am luat un borcan. ” Ioana citea fiecare mesaj.
Uneori răspundea, uneori nu. Dar le citea pe toate. Într-o sâmbătă dimineață a găsit la poartă o pungă de hârtie. Înăuntru, un borcan de miere, o carte veche de rețete de patiserie românească și un bilet: „Am găsit-o la un anticariat din București.
Scrie pe prima pagină: «Cu drag pentru mâini harnice». Mi s-a părut că ți se potrivește. ”
Ioana a ținut cartea în mâini câteva minute. A deschis prima pagină.
Scrisul era vechi, cu cerneală albastră, ușor șters. A închis cartea, a băgat-o la piept și a stat așa o clipă, singură în prag, cu ochii închiși. L-a sunat ea. „Andrei, totul e bine?
Da, voiam să-ți mulțumesc pentru carte. Cu plăcere. Ești în București? Da.
Și când mai vii pe aici? ” Scurtă tăcere. „Când vrei tu”, a spus el. „Sâmbăta viitoare fac cozonac cu mac.
Dacă vrei să guști. ”
„O să fiu acolo. ”
A venit. De data asta nu a parcat departe.
A oprit direct în fața porții. Ioana l-a văzut pe geam și a zâmbit fără să vrea. „Ai venit cu tancul”, a zis ea. „E o mașină normală.
”
„Pe ulița mea nu e normală. ”
„E frumos aici. E liniște. E ceva ce nu prea găsești.
”
„Vino. Cozonacul e cald. ”
Au stat la masă două ore. Nu au vorbit despre lucruri mari, nu despre ce fusese între ei, nu despre Mihaela, nu despre bani sau despre viitor.
Au vorbit despre lucruri mici. Despre câinele vecinului Nicu, care murise în vară. Despre rețeta de cozonac a bunicii Ioanei, care nu scrisese niciodată cantitățile exacte, le știa din mână, din ochi, din simț. Despre un film pe care Andrei îl văzuse singur la cinema și nu-i plăcuse, dar nu avusese cu cine să vorbească despre asta.
Ioana l-a ascultat vorbind despre filmul acela și și-a dat seama că omul din fața ei era singur. Nu în sensul că nu are oameni în jur, ci în sensul mai dureros, mai tăcut. Singur în felul în care ești când nu ai pe nimeni cu care să vorbești despre un film prost. Spre seară au ieșit în curte.
Aerul era tăios, dar nemișcat. Andrei a scos jacheta și a pus-o pe umerii ei. „Andrei”, a spus ea. „Dacă o să mergem mai departe, trebuie să fii sincer cu mine.
Nu despre bani, ci despre ce simți, când simți, cum simți. ”
„Asta pot”, a spus el. „Eu sunt complicată. Nu în sensul în care a zis Mihaela, ci în sensul că am nevoie de timp să cred în lucruri.
Am nevoie să văd înainte să cred. Și nu o să fiu altceva decât ce sunt. ”
„Nu ți-am cerut asta. ”
„Îți spun dinainte.
”
„Ioana, eu am venit prima oară pe ulița ta pentru că mașina mi-a ieșit din drum. M-am întors în toate celelalte ori pentru că tu ești cel mai real lucru pe care l-am găsit în mult timp. Nu vreau să schimb nimic din ce ești. ”
Ea l-a privit lung.
Vântul a mișcat ușor crengile merilor goi. „Bine”, a spus ea simplu. Iarna a venit cu zăpadă adevărată în decembrie. Andrei venea în fiecare weekend.
Uneori aducea ceva, o sticlă de vin, nuci pentru cozonac, lemne tăiate pe care le stivuia singur în șopron. Alteori venea cu mâinile goale, se așeza la masă, bea și asculta. Într-o seară de duminică, ningea liniștit, cu fulgi mari și lenți. Ioana tricota la lumina lămpii, același fular portocaliu pe care îl începuse de când îl cunoscuse.
Iar acum era aproape gata. „Pentru cine e fularul? “, a întrebat el. „Nu știu încă”, a răspuns ea fără să ridice ochii.
„Mie mi-ar prinde bine un fular. ”
„Depinde cum te porți. ”
„Mă port bine. ”
„Rămâne de văzut.
”
Revelionul l-au petrecut separat. El fusese invitat la o petrecere în București, parteneri de afaceri, un apartament pe Calea Victoriei. A mers, a stat două ore, a plecat la unsprezece și jumătate și a condus trei ore pe drumurile înghețate. A ajuns în fața casei Ioanei la câteva minute după miezul nopții.
Ioana a deschis în halat, cu o cană de ceai în mână. „Ești nebun? “, a spus ea. „Probabil ai venit trei ore pe drum.
”
„Da, de ce? ” A ridicat din umeri. „Nu voiam să încep anul fără să te văd. ”
„Ceaiul e cald”, a spus ea.
Ianuarie a adus prima ceartă. Nu mare, nu dramatică, dar reală. Andrei îi propusese să vină la București pentru un weekend, să vadă un spectacol, să meargă la un restaurant. Ioana refuzase.
„De ce? ”
„Pentru că nu e lumea mea. ”
„Nu trebuie să fie lumea ta. E o ieșire.
”
„O ieșire în lumea ta, cu oamenii tăi. Unde o să fiu femeia de la țară cu cozonaci? ”
„Nimeni nu o să te vadă așa. ”
„Poate că eu o să mă văd așa.
”
Andrei tăcuse. Și tăcerea aceea spusese tot. Că înțelesese, că o auzise cu adevărat, că nu voia s-o forțeze. „Bine”, zisese el.
„Când ești gata, dacă ești vreodată, îmi spui tu. ”
Ioana îl privise. „Îmi place că ești atât de rezonabil când mă cert cu tine. ”
El zâmbise.
„Îmi pare rău, o să încerc să fiu mai dificil. ”
Și ea râsese. Prima oară, un râs adevărat, scurt, surprins de el însuși. Primăvara a venit pe neașteptate.
Într-o dimineață de martie, Ioana a ieșit în curte și a văzut ghiocei lângă gardul din fund. A stat în fața lor câteva minute, apoi i-a trimis lui Andrei o fotografie. El a răspuns după câteva minute: „Vin sâmbăta. ”
Sâmbăta aceea a fost altfel.
Ioana l-a dus în grădina din spate, colțul din fund, lângă gard, unde mama ei plantase cu ani în urmă un trandafir cățărător. Trandafirul era gol, dar la bază pământul era deja moale și îi ieșeau câteva frunze mici, verzi. „Mama l-a plantat înainte să plece. A zis că dacă o să aibă grijă cineva de el, o să înflorească în fiecare vară.
”
„Înflorește în fiecare vară? “, a întrebat Andrei. „Roșu închis. Miroase a ceva vechi și dulce.
”
„O să-l văd înflorind. ”
„Dacă vii”, a spus ea. „Vin. ”
Vara aceea a fost lungă și caldă.
Trandafirul a înflorit în iulie, roșu închis exact cum spusese Ioana. Andrei a venit într-un weekend de la jumătatea lui iulie și a stat în fața lui o clipă fără să spună nimic. „Ai avut dreptate. Miroase a ceva vechi și dulce.
”
„Da. ”
S-a întors spre ea. „Ioana, știu că ai nevoie de timp. Știu că nu-ți e ușor să crezi.
Știu că ai mai avut oameni care au promis și au plecat. Nu-ți promit că n-o să greșesc. O să greșesc. O să fiu uneori prea ocupat, uneori prea în capul meu, uneori dificil.
Dar nu o să plec. ”
„De unde știi? ”
„Nu știu, dar simt. Și de obicei simt bine.
”
Ea a privit trandafirul roșu, apoi l-a privit pe el. „Rămâi la masă. Am făcut sarmale. ”
Au mâncat afară, sub nucul bătrân.
Seara, Andrei a scos din mașină un pachet mic, învelit în hârtie de ziar. Înăuntru era o ramă de lemn veche, lucrată manual, cu o fotografie înăuntru. Fotografia ei de la poartă, cu tava de cozonaci, zâmbind unui vecin. „Când ai făcut-o?
“, a întrebat ea. „Prima dată când am venit după accident. Stăteai la poartă și zâmbeai unui bătrân care cumpăra cozonac. Și m-am gândit: omul ăsta zâmbește la fel, indiferent cine e în față.
Nu zâmbea pentru cineva important. Zâmbea pentru că asta e ea. ”
Ioana a simțit ceva urcând în gât. „Ești complicat”, a spus ea cu vocea răgușită.
„Tu ai spus că ești tu cea complicată. ”
„Suntem amândoi. Probabil o să ne potrivim. ”
A pus fotografia pe raftul din bucătărie, lângă borcanul de miere.
„Andrei. Îți mulțumesc. ”
„Pentru ce? ”
„Pentru că ai bătut la poartă în seara aceea.
Și pentru că te-ai întors. ”
El a privit-o câteva secunde. „Eu îți mulțumesc că ai deschis. ”
Afară, trandafirul roșu se legăna ușor în vântul de seară.
Soba păstra căldura zilei. Iar în bucătăria aceea simplă, cu perdelele brodate de mâini plecate de mult și fotografia pe raft, începuse ceva. Nu o poveste de dragoste din filme, nu una fără greșeli, fără îndoieli, ci una adevărată. Construită din miere adusă la poartă, din cozonac cumpărat fără nevoie, din trei ore conduse pe drum înghețat pentru că nu voia să înceapă un an nou departe.
Construită din răbdare, din prezență, din alegere repetată zi după zi. Cel mai rar și mai greu lucru din lume.