Ploaia lovea asfaltul Bucureștiului cu o furie oarbă în dimineața aceea de octombrie, ca și cum cerul ar fi vrut să spele ceva ce nu se putea spăla. Andrei Constantin ieși din mașina neagră fără să aștepte ca șoferul să deschidă portiera, un gest care i-ar fi surprins pe toți cei care îl cunoșteau. Pentru că Andrei Constantin nu făcea nimic fără un motiv precis. Nu bea nici măcar un pahar cu apă fără să i-l pregătească cineva la temperatura potrivită.
Dar în dimineața aceea nu mai era Andrei Constantin, directorul general al grupului Constantin Imobiliare, omul a cărui semnătură putea ridica sau dărâma blocuri întregi. În dimineața aceea era doar un bărbat de treizeci și opt de ani, cu o jachetă kaki prea simplă, cu pantaloni de catifea cumpărați de la un second hand, cu un ceas de plastic luat de la o tarabă din Piața Obor cu douăzeci și cinci de lei și cu o foame ciudată. Nu de mâncare, ci de ceva ce nu mai știa să numească. Intrase în Piața Obor cu intenția vagă de a dispărea pentru câteva ore.
Ideea îi venise la trei dimineața, când stătea pe terasa penthouse-ului său din Floreasca și privea Bucureștiul luminat sub el ca o jucărie strălucitoare. Simțea, pentru a nu știu câta oară, că toate luminile acelea nu aveau nicio legătură cu el. Suna absurd chiar și în propriul lui cap. Câți oameni ar fi dat orice pentru locul lui?
Și totuși, Andrei stătea acolo și simțea un gol pe care niciun cont bancar nu-l putea umple. Un gol care crescuse lent, sistematic, cu fiecare succes în plus, cu fiecare partener care îi strângea mâna prea tare și zâmbea prea larg. Ultimul val venise cu trei zile în urmă, la o cină de afaceri, când o femeie pe care o întâlnise cu două luni înainte și care îi spusese că îl iubește îi ceruse discret, printre feluri, dacă grupul lui ar fi interesat să cumpere un teren din Ilfov, pe care familia ei îl deținea de generații. Andrei achitase nota, își sunase secretara să anuleze toate întâlnirile din ziua următoare și se întorsese acasă cu certitudinea că nu mai voia să fie Andrei Constantin pentru o zi întreagă.
Ceasul de la tarabă îl atrăsese prin absurdul lui. Era un ceas cu cadran galben, cu cifre roșii, genul pe care îl găsești în pungi de floricele. Bărbatul din spatele tarabei, un pensionar cu mustață sură, îl privise cu o curiozitate sinceră. „Ori ești colecționar, ori ai probleme”, îi zisese.
„Amândouă”, răspunsese Andrei și plătise fără să negocieze. Ceasul îl pusese la mână acolo, în piață, în ploaie, și mersese mai departe cu o senzație bizară de ușurință, ca și cum cei douăzeci și cinci de lei cumpăraseră ceva ce niciun milion nu putuse. Cafeneaua Florilor o găsise din greșeală sau poate că nu fusese nicio greșeală. Era pe o stradă laterală din Drumul Taberei, o stradă cu trotuar spart și copaci bătrâni.
O stradă care nu apărea în niciun ghid turistic. Cafeneaua era o fostă prăvălie transformată cu mijloace puține: un geam mare aburit, o ușă de lemn cu mâner de alamă tocit, un semn scris de mână. „Cafeneaua Florilor, deschis 7-20, wifi gratuit, câini primiți cu drag. ” Andrei se opri sub streașină și privi înăuntru.
Prin aburul de pe geam se vedeau câteva mese simple, scaune de lemn care nu se potriveau unele cu altele, o vitrină cu prăjituri de casă și lumina galbenă, caldă, a unor becuri cu filament. Nu era locul lui. Tocmai de aceea împinse ușa. Clopoțelul de deasupra ușii sună scurt și sec.
Mirosul care îl întâmpină fusese unul pe care Andrei nu-l mai simțise de mulți ani: cafea proaspătă amestecată cu vanilie și scorțișoară. Mirosul acela pe care îl au casele în care oamenii chiar trăiesc, nu doar locuiesc. Se așeză la masa din colțul cel mai îndepărtat, lângă un calorifer vechi care trosnea ritmic. Se uită la meniu cu atenția unui om care încearcă să înțeleagă o limbă străină.
Un cappuccino, o gogoașă cu gem de vișine. Simplu, posibil, uman. O auzi înainte să o vadă. O voce care vorbea cu cineva din spatele tejghelei, cu un râs scurt pe la mijloc.
Un râs care nu era calculat și nu cerea nimic în schimb. Ioana Popa apăru de după tejghea cu un șorț albastru cu buzunare mari și cu părul prins în grabă cu un creion galben. Purta adidași albi cu talpă groasă, genul care costă puțin, dar care ține toată ziua. Ajunse la masa lui cu un blocnotes în mână și îl privi direct, fără ceremonie, fără zâmbetul profesional prea larg pe care Andrei îl primea în toate restaurantele lui obișnuite.
„Ce vă aduc? ” Atât. Nicio introducere, nicio formulă. Andrei simți ceva desfăcându-se în pieptul lui, un nod pe care nici nu știa că îl are.
„Un cappuccino și o gogoașă cu gem, dacă mai aveți. ” „Mai avem două”, zise ea și notă. Era gata să plece când Andrei observă că ceasul lui galben de la Obor se oprise. Stătea la 9:14, deși era trecută de 10:30.
Ioana văzu direcția privirii lui și se opri. „Stă ceasul? ” întrebă cu o curiozitate neutră, fără urmă de condescendență. „Da.
L-am cumpărat azi dimineață. ” O clipă de tăcere. „Bateria sau contactul? ” „Habar n-am.
” Ioana puse blocnotesul în buzunarul șorțului. „Dați-l încoace o secundă. ”
Andrei scoase ceasul de la mână aproape mecanic și i-l întinse. Ioana se duse la tejghea, luă o linguriță de cafea cu coada îngustă și, cu o precizie care venea din obișnuință, introduse coada linguriței pe latura ceasului și apăsă ușor până când capacul din spate cedă.
Se uită înăuntru, apăsă cu unghia pe un contact mic, puse capacul la loc și se întoarse. Secundarul pornise. Andrei își privi ceasul, apoi o privi pe ea. „De unde știi să faci asta?
” „De la bunicul meu. Repara tot, nu arunca nimic. Zicea că lucrurile stricate merită o a doua șansă, nu groapa de gunoi. ” Spusese asta simplu, ca pe ceva evident, și se întorsese la tejghea să pregătească cappuccinoul.
Înainte să plece, Ioana trecu din nou pe la masa lui cu nota de plată. El o întrebă cum o cheamă. „Ioana”, zise ea, fără să întrebe la rândul ei. Toți ceilalți întrebau, din interes sau din politețe reflexă.
Ea nu. Andrei lăsă o sută de lei pe masă pentru un total de treizeci și doi. Ioana se opri. Se uită la bani, apoi la el.
„Nu accept bacșișuri mai mari decât nota. E o regulă personală. ” Îi returnă restul exact, cu monede, și cu o privire fără urmă de sfidare sau de jenă. Andrei luă restul și ieși în ploaie cu sentimentul ciudat că tocmai pierduse ceva sau poate că tocmai găsise ceva.
Se întoarse a doua zi și în ziua de după. De fiecare dată cu același ceas galben la mână, de fiecare dată la aceeași masă din colț, de fiecare dată comandând ceva simplu. În a treia zi aduse un ziar tipărit și îl citi cu adevărat. Ioana remarcă ziarul și zâmbi pentru prima dată direct spre el.
Un zâmbet rapid, fără intenție. „Nu mai vine nimeni cu ziarul tipărit decât pensionarii și cei care vor să pară interesanți”, zise ea. „Care dintre ele sunt eu? ” „Niciuna.
Dumneavoastră păreți că citiți ca să uitați ceva. ” Andrei o privi lung. „Ioana, îmi poți spune Andrei. Dumneavoastră mă face să mă simt bătrân.
” „Câți ani ai, Andrei? ” „Treizeci și opt. ” „Ești bătrân”, zise ea complet serios și se duse să servească altă masă, lăsându-l cu râsul pe jumătate format și cu ceva în piept care semăna periculos de mult cu bucuria. Îi spuse că e contabil.
Nu planificase minciuna. Ieșise pur și simplu ca o reacție de apărare atât de bine exersată încât nu mai necesita efort conștient. Se prezentase drept Andrei Marin, contabil la o firmă mică din centru, divorțat de doi ani, fără copii, cu un apartament cu două camere în Militari. Inventase totul pe loc, cu precizia cuiva care știe să construiască o poveste credibilă.
Ioana îl ascultase fără să pună prea multe întrebări, ceea ce pentru Andrei fusese o revelație: o persoană care nu voia să știe mai mult decât spuneai de bună voie. Îi spuse că ea lucra la Cafeneaua Florilor de patru ani, că înainte fusese ospătăriță la un restaurant din Pipera, că locuia cu mama ei bolnavă de artrită într-un apartament cu două camere în Giulești, că visul ei fusese cândva să studieze restaurarea pieselor de artă, dar că viața găsise alte direcții. Spusese asta fără amărăciune, cu un fel de claritate despre propria ei poveste pe care Andrei o găsi mai greu de suportat decât orice tânguire. Era prea cinstită ca să fie ignorată.
Săptămânile care urmară avură un ritm pe care Andrei nu-l cunoscuse în viața lui de adult. Într-o duminică, Ioana terminase mai devreme și ieșiseră împreună la o piață mică de vechituri. Umblară printre tarabe cu cărți vechi și obiecte uitate. Ioana îi arătă cum să recunoști un obiect cu adevărat vechi după uzura naturală.
Andrei cumpără un mic aparat de radio defect pentru cincisprezece lei, iar Ioana îl privi cu un zâmbet. „Altceva stricat? ” „Am un soi de colecție, se pare. ” Într-o seară de vineri, când ploaia îi blocase pe Calea Giulești, Andrei o conduse până la colțul străzii ei cu umbrela lui și stătură câteva minute sub streașina unui bloc vechi, vorbind despre absolut nimic important.
Despre un film românesc vechi, despre câinii de cartier pe care Ioana îi hrănea în fiecare dimineață. Andrei realiză că nu mai știa de când nu stătuse undeva fără un scop precis. Stătuse sub streașina aceea și simțise că respiră. Nu mai sunase la niciun investitor în după-amiezile acelea.
Asistentul lui, Mihai, îl sunase în a patra zi cu o voce în care se amestecau profesionalismul și panica. „Aveți trei întâlniri anulate, un partener elvețian care așteaptă răspuns de două zile și o conferință de presă marți…” „Anulează tot pentru săptămâna viitoare”, îl întrerupse Andrei. Tăcere în difuzor. „Bine, domnule Constantin.
” Andrei închise telefonul și se uită la ceasul galben care ticăia exact. Minciunile au propria lor gravitație. Cresc tăcute, prind rădăcini și la un moment dat devin parte din structura de rezistență a unei povești. Andrei știa asta.
Era constructorul. Știa mai bine decât oricine că orice structură e la fel de solidă ca fundația ei. Și totuși continuase. Continuase pentru că Ioana îl privea ca pe Andrei Marin, contabilul din Militari, nu ca pe Andrei Constantin, miliardarul din Floreasca.
În privirea aceea exista ceva ce nu mai primise de ani întregi: liniștea de a fi văzut ca om, nu ca oportunitate. Continuase pentru că îi era teamă. O teamă pe care nu o mai simțise față de nimic altceva în viața lui. Teamă că adevărul ar stinge lumina din ochii ei la fel de sigur cum se stinge un bec când tai curentul.
Raluca Ionescu o cunoștea pe Ioana de la o fostă slujbă, de pe vremea când amândouă fuseseră ospătărițe la același restaurant din Pipera. Prietenia lor funcționa bine atâta timp cât echilibrul de putere rămânea stabil. Raluca era frumoasă în modul în care știa că e frumoasă, ceea ce o transformase de-a lungul anilor dintr-un dar într-un instrument. Lucra acum ca asistentă de vânzări la un dealer auto din Băneasa și își petrecea mult timp în cafenele din zone bune, atentă la mașinile parcate afară, la ceasurile de la mâini, la pantofii bărbaților.
Nu era rea, sau poate că era. Era un tip de rău soft, moale și adaptabil. Răul invidiei, care se convinge pe sine că e vorba de fair play. Văzuse Ferrariul negru al lui Andrei din greșeală, sau poate că unele lucruri nu sunt greșeli.
Trecea printr-un cartier din Dorobanți, când îl văzu coborând dintr-un Ferrari 488 Spider negru, în timp ce un alt bărbat în costum îl saluta servil. O cunoaștere rapidă cu Google și Raluca înțelese tot: Andrei Constantin, Grupul Constantin Imobiliare, avere estimată. Stătuse cu telefonul în mână și se gândise la Ioana, care îi servea cappuccino în Cafeneaua Florilor din Drumul Taberei. Și ceva în ea se reconfigurase cu o viteză pe care o numea claritate, dar care era de fapt altceva, ceva mai întunecat și mai vechi.
Nu sunase imediat. Așteptase trei zile, colectase informații, printase pagini din reviste online, selectase fotografii. Îl mai văzuse o dată pe Andrei intrând în cafenea, dintr-un taxi oprit la semafor. Văzuse cum Ioana ridicase privirea de la tejghea și zâmbise, nu zâmbetul profesional al chelneriței, ci zâmbetul acela involuntar pe care nu-l poți antrena.
Și Raluca simțise în stomac ceva care nu era tristețe, nu era furie. Era foame. Foamea aceea veche, persistentă, a celui care stă cu fața lipită de geamul unei prăvălii și numără banii din buzunar. Se întâlniră la o cafenea din Militari, un loc neutru, ales de Raluca.
Ioana sosise cu cinci minute întârziere, cu geaca de ploaie pe umăr. „Ce e cu toată misterul? Ai zis urgent. ” Raluca puse telefonul pe masă.
Ecranul era deschis la o poză: Andrei Constantin la inaugurarea unui proiect imobiliar, în costum cu cravată, înconjurat de oameni importanți. Ioana privi poza fără să înțeleagă. Raluca o ajută cu o voce egală, aproape clinică. „Ăsta e Andrei al tău.
Andrei Constantin, cu vreo douăzeci și trei de milioane de euro avere estimată, proprietar de blocuri, de terenuri, de firme și de un Ferrari negru. Am niște printuri dacă vrei să te convingi. ” Ioana nu spuse nimic. Luă telefonul din mână și privi poza, apoi paginile printate: poza cu Ferrariul, poza cu penthouse-ul din Floreasca.
Privise toate astea cu o tăcere care nu era surpriză. Era prăbușire. Nu teatrală, nu sonoră, ci prăbușirea aceea interioară, când un perete pe care te-ai sprijinit cedează și nu-ți dai seama că nu mai ai nimic solid sub tine până când cazi. Raluca o privi și adăugă cu aceeași voce egală.
„Nu zic că e un om rău. Zic că s-a jucat de-a sărăcia în cafeneaua ta și ți-a vândut o poveste. Poate din plictiseală, poate din curiozitate. Nu știu, dar credeam că meriți să știi cine e.
” Și asta fu tot. Ioana ieși în stradă cu ploaia în față și cu o frază care se repeta în cap, nu cea a Ralucăi, ci a lui Andrei, spusă într-o dimineață cu zâmbetul acela simplu pe care îl crezuse adevărat: „Sunt genul care strică lucrurile frumoase dacă nu e atent. ” Gândise că fusese o mărturisire. Acum gândi că fusese un avertisment.
Telefonul lui sună a doua zi dimineață. O dată, de două ori, de trei ori. Ioana nu răspunse. Andrei privi telefonul după al treilea apel fără răspuns și știu, nu cu logica rece a omului de afaceri, ci cu acel simț visceral pe care îl dezvolți când ai pierdut ceva înainte să-ți dai seama că îl aveai cu adevărat.
Se îmbrăcă și coborî fără să sune șoferul. Merse pe jos până în Drumul Taberei o oră și jumătate, cu ceasul galben la mână. Ajunse la cafenea cu pantofii umezi. Clopoțelul sună la fel ca întotdeauna.
Dar de data aceasta nu Ioana ieși de după tejghea, ci o fată tânără cu părul roșcat. Fata îl privi politicos și îi spuse că Ioana nu venise la tură în ziua aceea. Andrei stătu o clipă în mijlocul cafenelei. Mulțumi și ieși.
Pe trotuar, în bătaia vântului rece de octombrie, realiză că nu știa adresa Ioanei. Știa că locuia în Giulești. Știa că mama ei avea artrită. Știa că hrănea câinii de cartier în fiecare dimineață.
Dar nu știa numărul străzii, pentru că nu o întrebase niciodată. În lumea în care trăise el, dacă voiai să găsești pe cineva, existau oameni plătiți să facă asta. Și pentru prima dată, gândul acela îl dezgustă profund. Nu trimise pe nimeni să o caute.
Asta era singura decizie corectă, și știa asta chiar dacă îl costa. Ioana lucra. Nu pentru că nu simțea nimic, ci pentru că simțea prea mult, iar singurul antidot pe care îl cunoștea era mișcarea: comenzile, cafeaua, clienții, gogoșile cu gem de vișine, clopoțelul de la ușă. Lucra și nu plângea, pentru că plânsul i se părea un lux pe care nu și-l putea permite.
Mama ei, Aurelia, o privea din fotoliul de lângă calorifer cu ochii aceia înțelepți ai femeilor care au văzut destul din viață ca să recunoască durerea chiar și când e bine ascunsă. „Cine e? ” întrebase Aurelia într-o seară. „Nimeni, mamă.
Nimeni. ” Nu voia să-l urască. Asta era partea cea mai grea. Era mai simplu cu ura.
Ura are contur și direcție și îți dă ceva de făcut. Dar ceea ce simțea Ioana nu era ură, era dezorientare. Bărbatul acela care stătuse la masa din colț și citise ziarul și ascultase câinii, bărbatul acela existase? Sau fusese un rol construit cu precizie de un om care știa să construiască exact ce trebuia pentru a obține ce voia?
Și ce voise el de la ea? Ce putea să vrea un om cu douăzeci de milioane de euro de la o chelneriță din Drumul Taberei, în afară de distracție? Raluca o sunase de două ori în săptămânile acelea. Prima dată ca să întrebe cum se simte, cu vocea aceea caldă de prietenă bună care știe că a rănit, dar crede că a făcut ce trebuia.
A doua oară ca să-i spună, cu o degajare care nu era reală, că îl văzuse pe Andrei la o cafenea din Dorobanți și că arăta bine, că se pare că și-a revenit repede. Ioana închise telefonul după a doua convorbire și nu o mai sună înapoi. Ceva în tonul Ralucăi mirosea a victorie. Și dacă victoria era pentru Raluca, atunci ceva nu fusese niciodată ce părea.
Joi dimineața, Cafeneaua Florilor se umplu mai devreme decât de obicei. Era una dintre acele dimineți de noiembrie când Bucureștiul părea să se trezească dintr-o dată, cu o foame colectivă de căldură și de cafea. Ioana se mișca între mese cu ritmul ei obișnuit, precis și liniștit. Raluca intră la 9:30, ceea ce nu era obișnuit.
Se așeză la o masă lângă tejghea, cu telefonul pe masă și cu o expresie de așteptare pe care o deghiza în relaxare. Comandă un cappuccino și verifică telefonul de trei ori în primele cinci minute. Ioana o servise fără să comenteze. Clopoțelul de la ușă sună la 10 fără un sfert.
Ioana era la tejghea cu spatele la ușă. Auzi liniștea care se instală în fracțiunea aceea de secundă înainte ca cineva să se așeze. Se întoarse. Andrei stătea în prag cu o jachetă simplă, kaki, aceeași jachetă din prima dimineață.
Găsi masa din colț. Se duse acolo, se așeză. Nu comandă nimic. Nu ridică mâna.
Doar puse telefonul pe masă și așteptă. Raluca îl văzuse în secunda în care intrase, iar postura ei se schimbase. Dar Andrei nu se uitase spre ea, nici măcar o privire. Trecuse pe lângă masa ei ca pe lângă un scaun gol.
Ioana luă blocnotesul. Merse spre masa din colț cu pași egali, cu spatele drept, cu expresia neutră pe care o construise în patru ani de muncă și care acum o costa mai mult ca oricând s-o mențină. Se opri la un pas de masă. „Ce vă aduc?
” Vocea ei era egală, perfectă. „Nimic încă”, spuse el. „Am ceva de făcut mai întâi. ” Puse degetul pe ecranul telefonului și apăsă play.
Vocea Ralucăi umplu cafeneaua cu o claritate brutală. Fiecare cuvânt distinct: „Ioana e un suflet bun, dar trăiește într-o lume mică. Nu e vina ei, e pur și simplu contextul… Am crezut că o să stea în calea a ceva bun dacă nu intervenea cineva. Nu pentru ea, sincer.
Pentru mine am vrut să încerc. N-am mai avut niciodată șansa asta și nu puteam s-o las s-o irosească. ”
Sala se oprise nu dramatic, ci cu acel efect de val al unui spațiu mic: capete ridicate deasupra ceștilor, conversații întrerupte la jumătate de frază. Raluca se ridică în picioare, cu fața albă și cu telefonul strâns în mână.
Andrei nu se uită la ea. Își ținu privirea la Ioana. Raluca traversă sala cu pași rapizi, cu capul ușor plecat, și ieși pe ușă fără să spună nimic. Clopoțelul sună scurt și sec în urma ei, ca o concluzie.
Ioana nu se mișcase. Stătea cu blocnotesul în mână și cu creionul galben în păr și privea telefonul de pe masă. Andrei băgă mâna în buzunar și puse pe masă ceasul galben cu cadran și cifre roșii. Același ceas.
Secundarul mergea. „L-ai uitat pe masă în ultima dimineață”, spuse el. „L-am păstrat pentru că era singurul lucru sincer pe care îl aveam. ” Ioana privi ceasul.
Îl privi pe el. Andrei continuase cu voce joasă, nu ca să nu fie auzit de alții, ci pentru că unele lucruri nu suportă volumul mare. „Am mințit despre ce aveam. Nu am mințit despre ce simțeam.
Știu că diferența asta nu repară nimic. Am venit să ți-o spun față în față pentru că ai meritat asta din prima zi, iar eu am ales confortul minciunii în loc de curajul adevărului. Îmi pare rău, Ioana. Nu pentru că am pierdut ceva, ci pentru că tu ai pierdut ceva ce nu trebuia să pierzi: dreptul de a alege știind tot.
”
Pauză. Andrei o privi și adăugă cu acea simplitate directă pe care ea o recunoscuse în el de la început. „Nu am venit să-ți dau lumea mea. Am venit să cer să mă lași înapoi în a ta.
Dacă nu vrei, plec și nu mai vin. Dar voiam să știi că locul ăsta, masa asta, ceasul ăsta prost de douăzeci și cinci de lei au fost singurele lucruri reale din ultimii ani ai mei. Și că femeia care m-a învățat că lucrurile stricate merită o a doua șansă e singurul motiv pentru care am crezut că și eu aș putea merita una. ”
Ioana nu vorbi imediat.
Privise ceasul galben de pe masă, privise mâinile lui Andrei, privise fereastra aburită prin care se vedea strada cu copacii bătrâni și trotuarul spart. Se gândi la mama ei din fotoliu, la câinele bătrân din curte, la bunicul ei care repara tot și nu arunca nimic și zicea că lucrurile au memorie. Se gândi la faptul că Raluca plecase fără să se uite înapoi. Se gândi că omul din fața ei nu adusese flori și nu adusese bani și nu adusese nimic care să strălucească.
Adusese un ceas de douăzeci și cinci de lei, o înregistrare și o recunoaștere fără ornamente. Se întoarse spre tejghea, luă o ceașcă curată, puse o capsulă în expresor și așteptă cafeaua cu spatele la el. Cafeaua ieși aburindă, maro închis, cu spuma aceea subțire pe care o știai perfectă după patru ani. O puse pe farfurioară, se întoarse la masa din colț și puse ceașca în fața lui cu o mișcare precisă și liniștită.
Se uită la ceasul galben de pe masă, la secundarul lui cuminte. Apoi se uită la el. „Cafeaua se răcește repede, contabile. Mai bine nu mai pierdem timpul.
”
Andrei privi ceașca. Priviră ceasul. Priviră femeia din fața lui cu creionul galben în păr și cu blocnotesul în mână și cu privirea aceea directă care nu cerea nimic și nu promitea nimic. Simți ceva desfăcându-se în pieptul lui, definitiv și liniștit, ca un nod vechi care cedează nu violent, ci pur și simplu, pentru că în sfârșit nu mai era niciun motiv să reziste.
Luă ceașca și o duse la buze. Cafeaua era fierbinte și amară și perfectă. Afară, ploaia se oprise.