Ploaia bătuse toată noaptea, iar dimineața devreme o găsise pe Elena plângând lângă o fotografie veche. Radu o găsise în casă, după ce o zi întreagă nu apucase să o întrebe nimic. Când a văzut-o, i s-a frânt inima. Ea ținea în mâini un ceas vechi, cu cadranul spart, iar lacrimile îi curgeau în șir.
— Mihai, a șoptit ea abia auzit. Radu a înțeles fără să întrebe. În urmă cu 23 de ani, fiul lor plecase într-o excursie cu școala. Mihai, băiețelul lor de opt ani, zâmbise și îi făcuse cu mâna de după ușă.
Nu îl mai văzuseră niciodată. Mașina în care se afla avusese un accident cumplit, iar de atunci nu aveau nicio veste despre el. Ceasul de pe masa din sufragerie era ultima piesă pe care o mai păstrau de la el. Și-l cumpăraseră chiar în ziua în care plecase.
De atunci, rămăsese mereu la încheietura mâinii lui, nefuncțional, ca o amintire vie. În acea perioadă, într-un cartier fancy din București, Adrian Ionescu se trezea în fiecare dimineață în penthouse-ul lui de la etajul 63. Avea un serviciu important, o avere imensă și o viață plină de confort. Dar în fiecare dimineață, înainte să își aleagă un costum din cele zeci de costume italiene, își punea la mână un ceas vechi, cu sticla crăpată și cureaua uzată.
Nu știa de ce o face. O făcea de 23 de ani. Era singura legătură pe care o avea cu un trecut pe care nu și-l amintea deloc. Într-o zi, în timp ce se ocupa de un eveniment caritabil la un magazin de lux, Adrian a auzit o voce aspră.
Angajatul care lucra acolo se răstea la un bătrân care părea pierdut printre vitrinele elegante. — Sunteți amabil? Cumpărați ceva? Dacă nu, vă rog să plecați.
Radu, bătrânul, stătea cu capul plecat, rușinat, cu mâinile în buzunarele unui sacou vechi. Adrian a intervenit imediat, cu o voce rece care i-a oprit pe toți. I-a cerut scuze în numele angajatului și l-a lăsat pe bătrân să rămână. Era doar un gest obișnuit de eleganță, dar ochii lui Radu s-au umplut de lacrimi când a privit la Adrian.
Trăsăturile tânărului îi aminteau de cineva. — De unde ai ceasul acela? a izbucnit Radu, cu glasul tremurând. Adrian s-a uitat la mâna lui, mirat.
Înainte să apuce să răspundă, secretara l-a chemat urgent la o întâlnire. A plecat, lăsându-l pe bătrân cu privirea înmărmurită. Adrian nu a putut uita întâlnirea aceea. Seara, singur în biroul lui, a scos ceasul și l-a întors.
Pe spate erau gravate niște inițiale șterse: „MP”. În toți anii aceia, nu reușise să afle ce înseamnă. Nu avea nicio amintire despre omul care îl purtase înaintea lui. Cei care îl crezuseră orfan îi spuseseră că fusese găsit la locul unui accident, cu un traumatism cranian.
Nu își aducea aminte nimic. Nici măcar numele adevărat. În aceeași noapte, Radu a mers acasă. Elena plângea din nou, iar el i-a spus tot.
Că la magazin văzuse un tânăr care semăna leit cu Mihai, că purta un ceas identic cu cel de la încheietura fiului lor, că avea inițialele„MP” gravate pe spate. Îi era frică să creadă, dar pe chipul lui rămăsese o licărire de speranță. — Hai să-l căutăm, i-a spus Elena, cu lacrimi în ochi. De data asta să nu-l mai pierdem.
Au început să-l caute pe tânărul din magazin. Și l-au găsit. A doua zi, în fața unei vitrine uriașe, Radu a văzut o poză uriașă a lui Adrian Ionescu, vicepreședintele grupului M. Era tânărul din magazin.
Inima lui a început să bată cu putere. Adrian Ionescu era el, Mihai al lor. Dar înainte să apuce să se apropie, doamna Silvia Marinescu, președinta grupului M, l-a oprit. Era prima lui iubire, o femeie pe care o lăsase când fuseseră tineri, din cauza diferențelor sociale.
După ani de zile, se întâlneau din nou. Radu nu știa încă ce rol jucase ea în dispariția lui Mihai. Nu știa că Silvia îl găsise pe băiat la locul accidentului, îl luase acasă, îl crescuse ca pe fiul ei și îi spusese că e orfan. Nu știa că tocmai ea ascunsese tot adevărul.
Între timp, Adrian a continuat să caute răspunsuri. În noaptea în care a visat o ploaie torențială și o voce de bărbat strigând „Mihai, Mihai! ”, s-a trezit înspăimântat. Numele acela îi răsuna în minte.
Mihai. Care dintre ei era Mihai? A început să bănuiască ceva. A întrebat-o pe sora lui, Andreea, și au aflat adevărul din ceva mai vechi.
În seif, ascuns, au găsit un test ADN. Andreea Marinescu și Radu Popescu. Tatăl biologic al Andreei. Apoi un alt test: Adrian Ionescu și Mihai Popescu.
Acolo era, clar ca lumina zilei. Adrian era Mihai, fiul lui Radu și al Elenei Popescu. Silvia a fost internată în spital după ce a aflat că secretul ei a ieșit la lumină. A stat câteva zile, apoi, acasă, i-a spus lui Adrian tot.
Îi povestise despre accident, despre copilul pe care îl găsise și despre frica ei că va fi părăsită. Nu îi ceruse niciodată să rămână, dar îi ceruse să aleagă. — Du-te și întâlnește-ți tatăl, i-a spus ea. Este Radu Popescu.
Te-a căutat 23 de ani. Și acum nu îți mai ascund nimic. Adrian a plecat în fugă. A închis ochii și a virat spre piața despre care îi vorbise Silvia.
Când a ajuns, ploaia se pornise din nou. În mijlocul haosului, i-a văzut pe Radu și pe Elena. Elena cumpăra mere și vorbea cu voce scăzută despre Mihai. „E ziua lui azi.
Lui îi plăceau merele. ”
Adrian a simțit că inima i se rupe. S-a apropiat, cu hainele udate, și a întins mâna. Și-a scos ceasul de la mână.
— Tată, mamă, a spus el, cu glasul frânt de emoție. Mă numesc Mihai Popescu. Sunt fiul vostru. Mi-am pierdut memoria.
Dar ceasul ăsta nu m-a părăsit niciodată. El m-a adus acasă. Elena a căzut în genunchi, iar Radu a strâns-o în brațe pe loc. Cei trei s-au îmbrățișat sub ploaie, iar trecătorii s-au oprit să privească scena.
Au plâns mult. Apoi, Elena a făcut sarmale. În locul de la masă care rămăsese gol 23 de ani, a stat fiul ei. Iar ceasul de la mâna lui, cel care stătuse oprit toți anii aceia, a început să meargă.
Secundarul s-a mișcat, ca și cum ar fi recuperat timpul pierdut. — Ai văzut? Ești acasă, Mihai, a spus Radu, ștergându-și lacrimile. Acum începe din nou timpul familiei noastre.
Adrian a pornit motorul mașinii, ploaia se oprise, iar pe cer apăreau stelele. S-a uitat la ceas. Tic-tac. Secundarul se mișca regulat.
Pentru prima dată în toată viața lui, știa cine este. Mihai Popescu, fiul lui Radu și al Elenei, și Adrian Ionescu, omul care avea două nume, două familii, dar un singur loc de care aparținea. Acasă.