Tălpile îi erau pline de răni pe care nu le mai simțea, iar rochia din stambă ieftină, sfâșiată la poale, abia o mai apăra de crivăț. Lumea ei se sfârșise într-o singură noapte blestemată, când pârâul blând de lângă casă se umflase ca o fiară și înghițise ogorul, vacile și căsuța de lut în care părinții ei dormeau. Iliana Rusu scăpase doar pentru că fusese la o vecină, să ajute la o naștere grea. Acum, după trei zile de mers neîntrerupt, nu mai avea nimic.
Nici casă, nici neamuri, nici o lacrimă de plâns. Mergea înainte doar pentru că mersul îi dădea un soi de rost. Un cărăuș bătrân îi vorbise despre moșia Dealul Cedrilor și despre un boier văduv, Teodor Nistor, care s-ar putea să aibă trebuință de o mână de ajutor. Când a ajuns la poarta conacului, soarele scălda zidurile albe într-o lumină aurie.
Un bărbat înalt, cu chipul aspru și ars de soare, a apărut în fața ei, privind-o cu un amestec de bănuială și mirare. „Ce cauți pe moșia mea? ” a întrebat el cu un glas tăios. Iliana a îndreptat spatele și l-a privit drept în ochi.
I-a spus că nu are unde se duce, că apele i-au măturat familia și casa, și că e gata să muncească din greu pentru o bucată de pâine și un acoperiș. „Dacă mă lăsați să dorm în șopronul din dos, mă îngrijesc de lemnele de foc și de curte,” a spus ea, cu glasul tremurând, dar hotărât. Teodor a măsurat-o din priviri într-o tăcere care i s-a părut o veșnicie. Din spatele lui, o fetiță mărunțică, cu părul castaniu, se uita la ea cu ochi mari.
Era Clarița, singurul lui copil. „N-am bani pentru simbria unei slujnice, dar dacă te pricepi la tăiat lemne și nu fugi de muncă, poți rămâne o bucată de vreme,” a mormăit el. Ușurarea a fost atât de mare, încât genunchii aproape i s-au muiat. Șopronul era o ruină.
Bârne învechite, podea de pământ, miros de mucegai și o laviță veche din scânduri. Dar pentru Iliana, care dormise sub cerul liber în nopți geroase, acel loc părea un palat. S-a așezat pe laviță și, pentru prima dată după atâtea zile, a lăsat o lacrimă să-i alunece pe obraz. Nu de deznădejde, ci de o ușurare tulbure.
Clarița, care stătea în prag, s-a apropiat și a întrebat-o cu glas subțire dacă plânge de foame. Întrebarea aceea i-a smuls Ilenei un zâmbet stins. „Da, îmi este foame, dar totul va fi bine de acum înainte,” i-a răspuns ea. În primele zile, Iliana s-a ținut de cuvânt.
Se trezea înainte de zori, aduna crengi, despica lemne și le stivuia lângă bucătărie. Teodor o urmărea de departe, fără să scoată o vorbă, cumpănind în tăcere dacă femeia aceea era demnă de încredere. Bucătăria conacului era o încăpere încăpătoare, dar ciudat de lipsită de viață. Oale de aramă acoperite de praf, o plită necurățată de mult și o cămară rânduită fără nicio dragoste.
Privind acea bucătărie părăginită, Iliana a simțit că moșia ascundea o jale mult mai adâncă decât se vedea. Baba Paraschiva, o bătrână care venea să ajute la treburi, i-a destăinuit că acea casă nu fusese dintotdeauna pustie. Când trăia jupâneasa Rozalia, totul fremăta de bucurie. Rozalia se stinsese de o aprindere de plămâni, la trei ani după ce adusese pe lume cu greu pe Clarița.
Iar de atunci, Teodor părea că încuiase nu doar ușile casei, ci și propria inimă. Iliana asculta povestea cu delicatețea unui om care știe ce înseamnă durerea. Ea își cunoștea prea bine chinul de a pierde totul într-o clipă. Fără să i se ceară, a început să curățe bucătăria și cămara.
Folosindu-se de meșteșugul tămăduirii pe care îl învățase de la mama ei, doftoroaie vestită în valea înghițită de ape, a cules ierburi de leac de pe pajiștile din preajmă. Tocmai această știință avea să construiască prima punte trainică între ea și familia Nistor. Într-o noapte, Iliana a auzit prin pereți o tuse chinuitoare. Era Clarița, care se plânsese de câteva zile de o sfârșeală rea.
Teodor încerca zadarnic să-i ostoiască febra cu leacuri simple din târg. Iliana a strâns câteva mănunchiuri de ierburi și s-a apropiat de casa mare, cu inima hotărâtă. L-a găsit pe Teodor pe cerdac, sleit de puteri, ținând o cârpă umezită pe fruntea fetiței. L-a întrebat cu blândețe dacă i se îngăduie să ajute.
Teodor a încuviințat din cap, mai mult din deznădejde decât din încredere. A pregătit o decoctură tare de cimbrișor și mentă sălbatică, îndulcită cu miere. I-a făcut fetiței o compresă fierbinte pe piept și a vegheat la căpătâiul ei toată noaptea, cântându-i în șoaptă cântece de leagăn pe care mama ei i le cântase ei, copil fiind. Teodor privea înmărmurit din prag, neputând rosti o vorbă.
Când s-au ivit zorile, febra scăzuse. I-a mulțumit cu glasul gâtuit de emoție, spunând că făcuse într-o singură noapte mai mult decât făcuseră sticluțele de la spițerie într-o săptămână. În acea clipă, Iliana a simțit pentru prima dată după revărsarea apelor căldura unei speranțe. În săptămânile care au urmat, Clarița a început să o urmeze pe când fetița se întrema, ca o umbră mică și curioasă.
Iar Iliana găsea în sufletul copilei o mângâiere curată pentru propriile pierderi. Teodor i-a încredințat tot mai multe griji. A lăsat-o să gătească, să îngrijească grădina părăginită. Încetul cu încetul, casa a început să respire din nou.
Dar pacea avea umbre. Într-o după-amiază, Iliana a dat peste o ladă ferecată cu lucrurile răposatei Rozalia. Când l-a întrebat pe Teodor dacă n-ar fi mai bine să mute lada, el a pălit ca varul și i-a poruncit cu un glas pe care nu-l mai auzise la el să nu îndrăznească nimeni să se atingă de ea. Iliana a înțeles cât de adâncă și necicatrizată era încă rana acelui om.
Tot în acele luni, a apărut și primejdia. Iliana a zărit un călăreț oprit pe culme, privind curtea conacului cu o căutătură plină de pizmă și lăcomie. Era Anselm, fratele mai mic al lui Teodor, despre care nu se auzeau decât vorbe rele. Lelea Zamfira Popa, o moașă vestită care devenise prietenă cu Iliana, i-a povestit că Anselm își risipise moștenirea la jocuri de noroc și că de multă vreme dădea târcoale moșiei, căutând o portiță să atace testamentul.
Amenințarea s-a transformat în faptă într-o după-amiază de noiembrie. Anselm a sosit la poarta conacului, călare pe un armăsar roib, îmbrăcat în straie orășenești scumpe. Cei doi frați s-au măsurat din priviri cu o strângere de mână rece și protocolară. După câteva vorbe goale, Anselm a dat cărțile pe față.
Spunea că găsise un act vechi de moștenire care arăta o împărțeală cu totul altfel decât cea rânduită. Teodor a încercat să-și stăpânească mânia, dar Anselm, observând-o pe Iliana în ogradă, a aruncat veninos că e tare ciudat cum o venetică, fără neam și fără trecut, s-a cuibărit atât de adânc în viața unui văduv înstărit. Ilenei i-a înghețat sângele în vine. Teodor a făcut un pas spre fratele său: „Măsoară-ți cuvintele când ești pe pământul meu.
Iliana a adus mai multă viață în acest cămin în câteva luni decât ai adus tu în toți anii tăi. ”
Anselm a încălecat și, înainte să plece, a strigat că se va întoarce cu un avocat tocmit de la capitală. Noaptea care a urmat a fost grea. Iliana s-a întrebat dacă nu era mai bine să plece, ca să nu aducă și mai multă suferință.
Dar dimineața, Clarița s-a așezat lângă ea și a întrebat-o dacă avea de gând să plece din pricina omului care țipase la tatăl ei. „Nu plec nicăieri,” i-a răspuns Iliana, „cel puțin nu atâta timp cât tu și tatăl tău aveți nevoie de mine. ”
Fetița a îmbrățișat-o cu toată puterea. În noaptea aceea, Teodor a căutat-o în grădină.
I-a mulțumit pentru cumpătul de care dăduse dovadă și i-a spus cât de rău îi părea că fusese silită să asculte asemenea ocări. Sub lumina lunii, au schimbat o privire mai lungă decât de obicei, o tăcere plină de înțelesuri pe care niciunul nu îndrăznea să le rostească. Teodor i-a mărturisit că trecuse multă vreme de când nu mai văzuse conacul atât de plin de viață. Iliana i-a răspuns în șoaptă că și ea se simțea, pentru prima dată de la potop, ca și cum ar fi prins din nou rădăcini.
Însă liniștea avea să fie curând spulberată. Lelea Zamfira a venit cu o veste grea: Anselm împrăștia vorbe otrăvite prin târg, spunând că Iliana e o amăgitoare care mai făcuse asemenea uneltiri și la alt conac. Iliana a simțit cum i se despică pământul sub picioare. Teodor a vrut să încalece și să coboare în târg să-și înfrunte fratele, dar Iliana l-a rugat să nu lucreze la mânie.
„O asemenea năpastă trebuie înfruntată cu dovezi, nu cu furie oarbă. ”
Atunci, Teodor i-a destăinuit pentru prima dată întreaga povară. Se simțise dintotdeauna vinovat de moartea soției, căci el stăruise să mai aibă un prunc, deși știa cât de grea fusese nașterea Clariței. Rozalia murise de o fierbințeală după o a doua sarcină care nu se putuse ține.
Iar el trăia chinuit de gândul că dorința lui curmase viața femeii iubite. Iliana i-a spus că vina pe care o purta era doar rodul durerii, nu al vreunui adevăr. A fost un ceas de adâncă apropiere, în care zidurile pe care Teodor le ridicase ani de zile au început să se dărâme. Câteva zile mai târziu, vestea cumplită a căzut peste conac.
Anselm pornise o pricină de judecată asupra întregii moșii, sprijinindu-se pe un înscris pe care pretindea că ar fi un testament mai nou al răposatului lor tată. Înfățișarea fusese rânduită peste trei săptămâni. Iliana și-a amintit de lada ferecată cu lucrurile Rozaliei și i-a propus lui Teodor să caute acolo. Înfrângând durerea care îl stăpânise atâta vreme, Teodor a deschis-o.
Răsfoind scrisori prăfuite și zapise îngălbenite, Iliana a găsit un mănunchi de scrisori scrise de mâna bătrânului Ambrozie Nistor, tatăl celor doi frați. Erau răvașe trimise unui notar, în care se vorbea limpede despre hotărârea de a lăsa întreaga moșie lui Teodor. Se pomenea cu deslușire că Anselm își primise deja partea cuvenită în galbeni, cu ani în urmă, pentru o prăvălie care se alesese cu praful de pe tobă. Era dovada salvatoare.
Dar scrisorile nu aveau pe ele o pecete cu martori jurați. Lelea Zamfira le-a spus că poate fiul bătrânului notar ar putea depune mărturie. Iar fiul notarului încă mai păstra copiile răvașelor și actelor oficiale. Cele trei săptămâni s-au scurs într-un amestec de neliniște și tot mai mare apropiere.
Teodor călărea neobosit până în târg pentru a pune cap la cap actele, iar Iliana se îngrijea de casă și de Clarița cu o dragoste înmiită. Într-o seară, stând pe prispă, Teodor i-a mărturisit că redescoperise prin ea și prin râsul Clariței o poftă de viață pe care crezuse că o îngropase o dată cu Rozalia. Iliana i-a răspuns că și în sufletul ei încolțise ceva curat. Ziua judecății a sosit învăluită în negură.
Sala judecătoriei era plină de oameni curioși. Anselm stătea țanțoș, însoțit de un avocat iscusit de la capitală. Avocatul a scos la iveală o foaie îngălbenită, susținând că ar fi un testament mai nou care împărțea moșia în mod egal. Teodor a simțit cum îi îngheață sângele.
Dar Iliana, cu mâinile tremurând ușor, dar cu o voce hotărâtă, a cerut îngăduința judecătorului de a înfățișa scrisorile găsite în ladă. În timp ce ea le deslușea, porțile s-au deschis și a intrat Horațiu Castilho, fiul bătrânului notar. El adusese registrele vechi ale cancelariei, unde figura cu data precisă primirea răvașelor trimise de bătrânul Ambrozie. A mărturisit că nu existase niciodată vreun alt testament.
Anselm, simțind cum i se năruie uneltirea, s-a ridicat brusc și a răcnit: „Femeia aceasta nu e decât o venetică prefăcută, o potlogăreasă care mi-a sucit mințile fratelui! ”
În sală s-a stârnit un murmur. Dar Teodor s-a ridicat falnic și, cu un glas tunător, a luat apărarea Ilenei înaintea tuturor. A povestit cum ea sosise la poarta lui fără nimic, cum veghease nopți întregi la căpătâiul fetiței sale și cum învățase-o pe Clarița să zâmbească din nou.
A rostit răspicat că adevăratul om pus pe căpătuială nu era femeia care muncise din greu, ci fratele care încerca să răpească printr-o hârtie măsluită ce nu avusese vrednicia să clădească. Lelea Zamfira a depus și ea mărturie, povestind despre curăția sufletească a Ilenei și despre clevetirile lui Anselm. Judecătorul a cercetat fiecare filă în tăcere. Apoi a rostit sentința: zapisele lui Anselm erau lipsite de temei, iar scrisorile aduse de Iliana, întărite prin mărturia lui Horațiu Castilho, dovedeau fără putință de tăgadă că întreaga moșie îi aparținea lui Teodor.
Jalba a fost respinsă, iar Anselm a fost obligat să plătească toate cheltuielile. Înainte de a părăsi sala, Teodor s-a apropiat de fratele lui și i-a spus: „Poarta de la Dealul Cedrilor îți va rămâne pururi deschisă, nu ca părtaș la pământuri, ci ca frate și familie, dacă vei alege să lepezi din suflet pisma și ura. ”
Anselm a plecat capul și a ieșit în tăcere. Zilele care au urmat au adus o pace nespusă.
Teodor părea un om renăscut. Într-o după-amiază, la umbra cedrului, i-a spus Ilenei că a putut în sfârșit să meargă la mormântul soției fără să mai simtă acea durere sfâșietoare. Câteva săptămâni mai târziu, într-o dimineață senină, Teodor a îngenuncheat în fața Ilenei și a rugat-o să-i fie soție. Iliana a primit fără nicio clipă de îndoială.
Nunta a fost săvârșită în mica bisericuță de piatră, între cedrii cei mai bătrâni. Clarița a dus verighetele cu o mândrie care îi lumina chipul. Iar Lelea Zamfira a plâns și a râs deopotrivă, spunând că știuse încă din prima zi că fata aceea avea să aducă binecuvântare. Anii au trecut și moșia a ajuns una dintre cele mai înfloritoare din vale.
Ileana își îngrijea grădina de plante tămăduitoare și dăruia leacuri fără plată. Clarița crescuse o domnișoară mândră, deprinzând de la Ileana tainele cusăturilor și ale plantelor. Iar sub coroana aceluiași cedru bătrân, un băiețel cu plete bălaie și ochi sclipitori alerga desculț prin iarbă. Era Filimonel, botezat în cinstea tatălui Ilenei.
Iliana, privind de pe prispă cum soțul ei se juca cu băiețelul lor, își amintea de vorbele simple pe care i le spusese acelui boier văduv, într-o clipă de deznădejde, cerând doar un acoperiș în schimbul îngrijirii vreascurilor de foc. Fără să bănuiască măcar că acele cuvinte aveau să fie sămânța din care avea să înflorească toată fericirea vieții ei.