Bătaia la poartă a fost atât de slabă, încât pentru o clipă Luiza a crezut că e doar vântul biciuind darabana de lemn putrezit. Dar apoi s-a auzit din nou, mai insistent, iar când s-a uitat peste gardul de sârmă ruginită, a văzut un bărbat prăfuit, îmbrăcat în zdrențe, cu o pălărie de paie ruptă care abia îi mai stătea pe cap. În 1894, în satul Valea Seacă din inima Bărăganului, un astfel de drumeț nu era o vedetă rară, dar ceva la acest om o făcuse pe Luiza să nu închidă poarta. Oamenii din sat îl alungaseră deja.
Coana Zoița, care stăpânea prăvălia din centru și răspândea bârfele ca pe marfă, îl alungase cu mâinile, strigând că pentru vagabonzi nu există loc acolo. Îi spusese că va asmuți câinii pe el dacă nu dispare. Petru nu răspunsese la vorbele ei. Își puse pălăria înapoi pe cap și plecă, simțind în piept o tristețe care i se strecura adânc: cruzimea omenească era exact așa cum bănuise.
Căci Petru nu era un cerșetor. Era boierul Petru Văleanu, stăpânul uneia dintre cele mai mari moșii de grâu din țară, un om cu conac, argintărie din Viena și pământuri care păreau fără sfârșit. Dar după ce rămăsese văduv într-o căsătorie aranjată, fără afecțiune, descoperise că aurul nu poate cumpăra nimic din ceea ce îi lipsea cu adevărat: o inimă caldă. Femeile din înalta societate îi zâmbeau calculat, căutând titlul și averea, nu omul.
Petru simțea lăcomia în fiecare compliment fals. Într-o noapte de furtună, ascultând ploaia izbind țiglele conacului, luase cea mai hotărâtoare decizie a vieții: își chemase administratorul de cea mai mare încredere, îi înmânase cheile seifului și se îmbrăcase în cele mai vechi haine găsite în încăperea zilierilor. Trebuia să afle dacă mai exista bunătate pură în lume, dacă cineva ar fi capabil să dea un pahar cu apă omului, nu titlului. Și plecase pe jos săptămâni întregi, lăsându-și imperiul în spate.
Acum, în fața Luizei, stătea epuizat. Femeia îl măsură din priviri: hainele rupte, pielea arsă de soare, dar ochii nu aveau răutatea obișnuită a drumeților puși pe jaf. Doar o oboseală cumplită, a cuiva care cară lumea pe umeri. Petru vorbi cu voce răgușită de sete: se numea Teo, era zilier, căuta muncă grea în schimbul unui adăpost și a unei farfurii cu mâncare.
Luiza oftă. Era epuizată și ea, tocmai reparase un jgheab de lângă fântână. Moșierul Grigore îi ceruse o datorie veche a părinților ei, o sumă cu dobânzi cămătărești care crescuse de nesuportat. Voia pământul, voia izvorul cu apă curată din fundul curții.
Luiza știa că nu are cum să se apere, dar mândria ei nu o lăsa să se predea fără luptă. I-a răspuns omului cu o onestitate care durea: nu avea bani să plătească pe nimeni, abia se hrănea, pământul era sec, ploaia nu mai căzuse de luni. Dacă el căuta argint sau aur, a bătut la cea mai săracă ușă din Bărăgan. Petru ascultă cu un curaj ciudat.
Nici dispreț, nici dezgust în vocea ei. Doar o franchețe dureroasă și o demnitate pe care nu o văzuse în sălile de bal luminate de candelabre. Răspunse aplecând capul: nu căuta bani, pentru că banii mai mult încurcă sufletul. Voia doar un acoperiș deasupra capului și puțină mâncare.
Putea munci de la răsărit până la apus, fără să se plângă. Luiza îl privi în tăcere. Cunoștea foamea și disperarea abandonului. Își făcu un gest din cap spre prispa laterală, cu inima bătându-i în piept de teama deciziei.
Când termină de mâncat fiertura chioară de fasole cu mămăligă, cu gesturi incredibil de educate, cu o vorbire aleasă care nu se potrivea deloc cu zdrențele lui, Luiza o observă, dar nu întrebă. Îi arătă șura din fundul curții și îi spuse să doarmă acolo, cu condiția să o ajute a doua zi la prășit. Prima noapte a lui Petru în șură fizic a fost un chin: fânul îl înțepa, vântul intra prin crăpături, mirosul de bălegar uscat înlocuia lavanda franceză din vechiul său pat. Dar pentru prima dată în mulți ani, cineva îl tratase ca pe o ființă umană, fără să vrea nimic de la el.
Imaginea zâmbetului reținut al Luizei, femeia care își împărțise propria foame cu un străin, nu-i dădea pace. A doua zi, munca la câmp își ceru prețul. Petru, neobișnuit cu sapa, își umplu palmele de bășici care se spărgeau și lăsau carnea vie expusă pământului. Se opri, suferind în tăcere.
Luiza ajunse lângă el, îi întoarse mâinile și își dădu seama imediat: nu existau bătături vechi, piele îngroșată. Erau mâini delicate, rănite de efortul neobișnuit. Îl privea în ochi, iar Petru îngheță, temându-se că îl va da afară ca pe un șarlatan. Dar Luiza nu țipă.
Își scoase o bucată curată de pânză din buzunar și îi legă rana cu o delicatețe care îl lăsă fără cuvinte. Murmură că pământul e aspru și nu iartă pe cei care nu-i cunosc secretele, dar că durerea primei bătături e prețul pe care îl plătești ca să prinzi rădăcini undeva. Nu îl judecă. Nu ceru explicații.
Doar îi îngriji mâna, apoi se întoarse la sapă. Săptămânile următoare au țesut o rutină tăcută și intimă. Petru învăță să mulgă vaca, să repare garduri, să scoată apă din fântână. Iar Luiza simțea cum povara singurătății începe să se ridice de pe umerii ei.
Serile, pe prispă, la lumina slabă a felinarului cu gaz, Petru uita de deghizare și povestea despre locuri îndepărtate, despre constelații și poeți vechi. Luiza asculta vrăjită, observând cuvintele alese, educația unui prinț ascunsă în hainele unui cerșetor. Într-o seară, în timp ce îi cosea cămașa ruptă, privirile lor se întâlniră peste materialul din mâinile ei. Petru se aplecă ușor, cu inima bătând nebunește, iar Luiza își ținu respirația.
În acel moment, fericirea lor mică fu sfâșiată de copitele cailor. Moșierul Grigore, însoțit de doi bătăuși, opri armăsarii la poartă. Cu un zâmbet batjocoritor, îi aminti Luizei de datorie, de dobânzile care crescuseră, și îi spuse că vineri, peste exact șapte zile, îi va lua pământul, cu binele sau cu forța. Luiza, cu vocea tremurândă dar demnă, îl imploră să mai aștepte, promise recolta viitoare.
Grigore râse crud, apoi îl observă pe Petru, stand în spatele femeii. Îi zise cu dispreț că bătuse la ușa celei mai sărace gospodării din sat și că nici nu merita să îl privească. Luiza se trase speriată, implorându-l să ierte insolența argatului, spunând că era obosit. Petru făcu un pas înainte.
Cu o voce calmă, eleganță și o fermitate pe care nu o mai stăpânise niciodată în viață, îi răspunse moșierului că adevărata mizerie a unui om nu se măsoară prin găurile din haine, ci prin lipsa de caracter din suflet. Grigore rămase mut de uimire, apoi rânji. Îl strigă pe Petru că va veni vineri, înainte de apus, și că îi va lua pământul. Luiza, cu lacrimi în ochi, simți cum inima i se frânge.
Știa că totul se termină. Petru îngenunche lângă ea în praf. Își ridică mâna tremurândă și îi șterse lacrima de pe obraz. Apoi, cu o convingere adâncă, îi promise că nu își va pierde casa.
Câta vreme va avea suflu în plămâni, moșierul nu va atinge pământurile ei. Luiza îl privi în ochi, confuză. Nu înțelegea cum un biet argat putea promite așa ceva. Dar ceva în vocea lui o făcea să creadă.
În zilele următoare, Petru munci ca un om posedat, dar furtuna lovi din nou. Își petrecu două ore pe acoperișul șurii, luptând cu vântul și ploaia ca să protejeze recolta. Când coborî, era ud leoarcă și tremura necontrolat. În acea noapte, în mica bucătărie, Luiza îl uscă cu un prosop, iar trupurile lor se apropiară primejdios.
Iar în dimineața următoare, Petru se trezi cu febră. Luiza știu imediat. Era aceeași boală care îi luase părinții. Se îngriji de el ore întregi, cu comprese reci, dar febra nu ceda.
Atunci decisese: alergă în camera ei, scoase din fundul unui sertar verigheta groasă de aur a mamei ei. Singura comoară, singura amintire de familie. Nu ezită. Strânse inelul în palmă, aruncă un șal pe umeri și alergă prin noroi spre sat.
La băcănia coanei Zoița, unde bârfele se adunau ca muștele, Luiza puse inelul pe tejghea și ceru chinină și alifie pentru febră. Coana Zoița râse cu răutate, întrebând dacă sărăntoaca se hotărâse să vândă amintirile mamei moarte pentru a salva un cerșetor murdar. Luiza își ridică bărbia, cu ochii scăpărând de furie, și îi spuse că ceea ce face cu aurul ei nu o privește. Bătrâna, fericită de profit, îi aruncă medicamentele pe tejghea.
Petru își reveni în dimineața următoare, cu gustul amar al chininei în gât. Deschise ochii și văzu chipul obosit al Luizei, dormind rezemată de stâlpul șurii, cu mâna ei pe pieptul lui. Privirea îi căzu pe degetul ei inelar. Era gol.
Înțelese totul. Inima lui Petru se strânse atât de tare încât îl durea. Femeia renunțase la singura ei amintire, la singura ei siguranță, pentru a cumpăra viața unui străin. Lacrimi calde îi udară obrajii.
Nu plânsese de ani, dar acum plângea de iubire. Și hotărârea se născu în el, curată și neclintită: trebuia să acționeze. Termenul dat de moșier era aproape să expire. Cu mișcări de umbră, ca să nu o trezească, Petru se ridică din fân.
Găsi o bucată aspră de hârtie de ambalat și un cărbune stins. Cu caligrafia elegantă a unui nobil educat prin străinătate, scrie o scrisoare urgentă și o plié în formă anume. Își strecură mâna în fundul fals al curelei de piele ruptă de pe talie și scoase singurul lucru pe care îl adusese din trecut: un nasture greu din argint masiv cu blazonul familiei Văleanu.
Îl înmână cărăușului șocat, împreună cu scrisoarea, cu ordine clare.