Am încetat să mai cred că aș putea trăi din nou. Când am întâlnit-o pe Beatrice, eram doar o umbră care se mișca printre hârtii, adunând cifre fără să simt nimic. Ea a intrat în biroul meu într-o după-amiază de primăvară, iar lumina care o însoțea părea să treacă prin tot ce atingeam eu. Beatrice avea un fel de a citi care mă făcea să uit de ceas.
Își sorbea cafeaua încet, lăsând tăcerea să se așeze între noi ca o promisiune. Îmi spunea că-i plac pietrele albe de pe câmpul din sud, iar eu îi răspundeam că pământul care duce piatră duce și caracter curat. Ea râdea, iar eu simțeam cum ceva vechi din mine începe să prindă rădăcini. După ani de zile în care nu mai crezusem în nimic, mă trezeam căutându-i prezența în fiecare colț al moșiei.
Liliacul din grădină își pierduse florile, dar Beatrice îmi spunea că pomul se va face din nou frumos peste câteva luni. Știa exact ce să spună ca să mă facă să privesc înainte, nu înapoi. Într-o seară, în timp ce stăteam în birou, am realizat că nu mai știam cine eram fără ea. Am vrut să-i spun, dar cuvintele mi se blocau în gât.
Ea s-a oprit din scris, a ridicat ochii și a spus simplu: „Nici eu nu eram capabilă să cred înainte să te cunosc. ” Am rămas tăcuți, privindu-ne, ferestrele lăsând să intre ultima lumină aurie a zilei. Moșia pietrelor albe continuă să existe, la fel și liliacul care înflorește în fiecare mai. Dar Beatrice a plecat, lăsând în urmă un gol pe care nu știu dacă-l mai pot umple.
Uneori mă întreb dacă am greșit când am ales să rămân, când am ales să nu lupt pentru ea. Am lăsat-o să plece, spunându-mi că e mai bine așa. Dar acum, când stau singur în biroul unde ne-am cunoscut, ascultând vântul care adie prin liliac, mă întreb dacă am făcut alegerea corectă. Știu doar că pietrele albe sunt tot acolo, luminate de soare, și că ea nu mai este.
Și pentru prima dată după mult timp, vreau să fac ceva diferit, să nu mai las lucrurile să se întâmple pur și simplu.