Le spuneam mereu băieților pe care îi învățam pe apă: marea nu înțelege glumele. Pe cheu poți să te lauzi, poți să ridici vocea, dar pe punte fiecare gest devine adevăr. O mână pusă greșit, o vestă lăsată desfăcută, un pas prea aproape de margine. Acolo nu mai ai timp să explici că voiai doar să destinzi atmosfera.
Răzvan, ginerele meu, nu iubea regula asta. Îi plăcea să arate bine la cârmă, cu cămașa albă și marea neagră în spate. Avea două bărci și câteva trasee între Tomis și Mamaia. Știa să conducă, dar nu iubea marea.
Se iubea pe el în fața ei. În ziua aceea, Elena, fiica mea, m-a rugat să ies cu ei. Răzvan filma un material pentru un contract cu un complex turistic. „Bunic, nepot, siguranță, încredere”, a zis ea, de parcă repeta textul din prezentarea lui.
Maria, nevasta mea, m-a împins spre poartă: „Du-te, Mircea. Vlad te așteaptă. Elenei îi e mai ușor dacă ești acolo. ” Am auzit și ce nu spunea.
Cu Răzvan, Elenei rar îi era ușor. La ponton ne aștepta Mara Voinea, o fată cu aparat de filmat și zâmbet de om care vede lumea prin ecran. Răzvan a prezentat-o ca pe cineva care putea să-i deschidă sezonul. „Mara ne face imaginea.
Nea Mircea, azi ești fața de încredere. Fost salvator. Tot ce trebuie. ” M-a bătut pe umăr.
Nu tare. Dar așa bați o piesă veche înainte s-o vinzi. M-am uitat întâi la barcă, nu la cameră. Vestele erau agățate lângă bancheta din spate, bune pentru poză, nu pentru oameni.
Vlad, nepotul meu, stătea lângă balustradă și învârtea între degete fluierul meu vechi de salvare, prins pe un șnur albastru. „Vlad, pune vesta și închide-o”, i-am spus. Băiatul m-a ascultat imediat. Răzvan a auzit și a făcut o grimasă.
„Tată, stricăm cadrul. Nu ieșim departe, e apă liniștită. ” Îmi spunea „tată” doar când erau oameni de față. Fără martori eram „nea Mircea”.
„Vesta nu strică niciun cadru”, am zis. „Ține omul la suprafață. ” Elena a zâmbit repede spre Mara: „Le punem sigur, doar să se așeze toată lumea. ” Dar Răzvan deja împărțea locurile, lumina și zâmbetele.
Mie mi-a dat loc la pupa, să se vadă țărmul în spate. Voia să spun două fraze despre școala veche a mării. Am refuzat. Puteam să verific motorul, să-i arăt lui Vlad un nod, să mă uit la parâme.
Actor nu mai deveneam. „Generația veche”, a râs Răzvan. „Întâi bombăne, apoi iese cel mai bine. ”
Am plecat lin.
Apa era aproape netedă, cu o undă lungă venită din larg. Vlad s-a așezat lângă mine. Elena a râs pentru prima dată în ziua aceea. Pentru o clipă, totul părea în regulă.
Apoi Mara a filmat și Răzvan a vorbit despre „cum știm să corectăm momentele sensibile”. Elena a intervenit: „Mara, asta o tăiem sau lăsăm o bucățică, dacă arată natural. ” Am văzut foaia laminată pe care o ținea Răzvan. Două rânduri erau tăiate cu marker negru.
Pe ecran a apărut din nou marea, dar fără muzică, fără lumină caldă, fără text despre vacanțe de familie. Fără prosopul care nu existase. Atunci am înțeles că nu filmau o vacanță. Filmau o minciună.
Și marea, care nu înțelege glumele, stătea tăcută sub noi, așteptând să vadă cine uită adevărul.