Judecătoarea a ridicat ochii din dosar abia când Marina a rostit cuvântul „tot”. Până atunci, în sala de la Brașov, totul avusese un aer administrativ: dosare gri, pixul grefierei, scaune de lemn care scârțâiau imperceptibil. Eu stăteam la masa din stânga, cu palmele sprijinite pe hârtii. Marina stătea în dreapta, lângă avocat, cu eșarfa ei albastră legată impecabil.
Expresia ei era aceeași ca din fotografiile proiectului: milă, grijă, stăpânire. Avocatul ei nu spusese direct că sunt incapabil. Oamenii ca el nu lovesc cu ciocanul; pun catifea pe ciocan și te roagă să admiri materialul. „Clienta mea solicită instanței să verifice capacitatea domnului Victor Sergiu Lebădă de a-și administra singur patrimoniul”, a spus el, „având în vedere valoarea bunurilor și influența unor terți asupra deciziilor sale.
”
Familia. Așa numea Marina cei trei ani în care îmi repetase că apartamentul, partea mea din firma de service și mica proprietate de la marginea orașului vor ajunge, oricum, „unde trebuie”. În înțelegerea ei, „unde trebuie” însemna sub semnătura ei. Judecătoarea Valentina Petrescu a întrebat simplu: „Doamnă Coval, confirmați că cereți administrarea întregului patrimoniu al tatălui dumneavoastră?
”
Marina nu s-a uitat la mine. A dat din cap, cu o hotărâre calmă. „Da. Tot.
Pentru că altfel se pierde ce a construit mama. ”
Am simțit atunci că dosarul de pe masă nu mai era hârtie, ci un hotar. Grefiera, o femeie tânără, a oprit degetele deasupra tastaturii o clipă, apoi a continuat să tasteze. Judecătoarea a notat ceva.
„Când spuneți «tot»”, a întrebat judecătoarea, „vă referiți și la cota domnului Lebădă din societatea comercială? ”
„Da”, a răspuns Marina, „și la teren, și la conturi, și la apartament, dacă va fi nevoie. Nu vreau să ajungem prea târziu. ”
Prea târziu.
Mi-am coborât privirea spre mâini. Aveam pete pe piele, degete noduroase și o cicatrice sub unghia mare, rămasă de pe vremea când schimbam o vană într-un subsol plin de abur. Mâinile acelea semnaseră contracte, reparații, salarii. În ziua aceea, în gura fiicei mele, deveniseră dovada că trebuie luat deoparte.
Avocatul ei a împins o altă filă peste masă. „Proiectul doamnei Coval, «Mâini calde», are parteneriate active cu farmacii, un centru de seniori și sponsori locali. Întârzierea deciziilor financiare pune în pericol beneficiari reali. Doamna Coval nu urmărește un avantaj personal.
Urmărește continuitatea unei activități începute de mama ei. ”
Marina a lăsat capul ușor în jos, ca și cum numele Galinei ar fi fost o lumânare aprinsă în mâinile ei. Știam exact când făcea gestul acela. Îl exersase la vernisajul bibliotecii, la campania de Crăciun, la filmarea în care Tamara Ionescu primise o pungă cu trei produse și rugămintea să zâmbească încă o dată, pentru că prima dublă ieșise întunecată.
Fiecare fotografie cu bătrâni ținând pungi de medicamente avea aceeași lumină atent aranjată. Apoi judecătoarea s-a întors spre mine. „Domnule Lebădă, doriți să spuneți ceva înainte să decidem un termen pentru evaluarea medicală? ”
Am ridicat ochii.
Marina își ținea geanta pe poală, cu ambele mâini, ca o ținută de apărare. Eram sigur că avusese grijă de toate detaliile. Dar știa și că există un lucru pe care nu îl controlase niciodată: exact când tăceam și când vorbeam. „Da”, am spus.
„Aș vrea să vorbesc despre un seif. ”