Telefonul a sunat la 6:30 dimineața, când Daria încă nici nu apucase să termine prima cafea. Stătea desculță în bucătărie, într-un tricou vechi și lărgit, și privea ecranul pe care se aprinsese un nume ce încă îi provoca o strângere de inimă: Victor, fostul soț, omul cu care trăise nouă ani și pe care îl lăsase să plece în urmă cu o jumătate de an, semnând actele de divorț într-o dimineață posomorâtă în clădirea tribunalului. Dar nu a răspuns. A lăsat telefonul pe masă, cu ecranul în jos, a luat o gură de cafea și a închis ochii.
Nu acum, nu la ora asta, când ziua încă nici nu începuse și te puteai preface că trecutul nu are nicio putere asupra ta. Apelul s-a întrerupt, dar a reînceput imediat. Victor fusese mereu insistent. Timp de nouă ani, ea considerase asta o dovadă de tărie masculină de caracter, dar apoi a înțeles că insistența și încăpățânarea sunt lucruri diferite.
Nu se va lăsa până nu va răspunde. Dar ea nu a ridicat receptorul. Să aștepte o dată în viață. A vărsat restul de cafea în chiuvetă, a clătit cana și a mers să se pregătească de muncă.
În hol, trecând pe lângă oglindă, s-a oprit. 34 de ani, cearcăne adânci sub ochi, buze uscate, părul prins într-o coadă neglijentă. În urmă cu o jumătate de an, în ziua divorțului, arăta mai bine. Un paradox.
Atunci se pregătise pentru acea zi ca pentru un ultim examen: se machiase, își pusese cea mai bună rochie, voia să-i arate lui Victor că se va descurca. Dar acum, când nu mai avea cui să demonstreze nimic, a încetat să se mai străduiască. Mama a sunat fix la 7:00, ca la un program stabilit. Tamara Pavlovna Larina își suna fiica în fiecare dimineață de când Daria se mutase înapoi în vechiul lor apartament cu două camere.
A oftat, dar a răspuns. „Bună dimineața, mamă. ”
„Ești trează? Sună bine.
”
„Da, am băut cafeaua. Doar atât am apucat. ”
„Ce faci cu viața ta, Daria? Ai treizeci și patru de ani.
Uite, colega mea de la serviciu are o nepoată, un copil minunat. ”
„Mamă, sunt bine. ”
„Să nu-mi spui mie că ești bine. Am auzit că Victor a fost văzut cu cineva la restaurant.
Cineva tânăr. ”
„Mamă, hai să nu…”
„Nu am terminat. Tu ai renunțat la el, dar ai văzut cum arată? Mie mi se pare că arată fericit.
Tu ce ești? Un obiect de mobilier care se mișcă? Ce faci cu viața ta, Daria? ”
„Mamă, am o viață.
Am un apartament, un credit de plătit. ”
„Ce fel de viață? ”
A închis telefonul fără să închidă linia. A privit plafonul, apoi ceasul.
S-a schimbat în grabă, a luat cheile și a ieșit, pentru că era deja în întârziere. În fața blocului, un vecin bătrân o aștepta. Bunicul Ion, un pensionar cu barba albă și cu un briceag vechi cu care tăia mărarul din curtea blocului. „Bună dimineața, vecino!
A venit Victor azi noapte. ”
Daria a înghețat. „Bunicule Ion, glumești? Victor?
Aici? ”
„Serios, mamă. Am văzut eu. La ora unu, două.
A parcat în față, a stat cu capul pe volan vreo zece minute, apoi a urcat la bloc. ”
Daria a rămas blocată. Fostul ei soț, care o suna dis-de-dimineață de trei ori, venise noaptea la blocul lor. Apoi și-a amintit: podul și cutia cu lucrurile lui, pe care ea o urcase acolo după divorț, pentru că nu a avut unde le duce.
Victor venise să își ia lucrurile? Dar de ce noaptea? „Și apoi a plecat? ” a întrebat ea.
„La un moment dat, da. Dar nu înainte să urce și să coboare. Avea o cutie în brațe. ”
„O cutie?
Mică sau mare? ”
„Așa, ca o cutie de pantofi. De carton. ”
Codul unghiuit.
Daria a intrat în panică. Știa exact ce este în cutia aceea: o carte veche, ediția din 1982, din romanul preferat al mamei lui Victor. Dar mai era ceva acolo, ceva ce ea nu ar fi trebuit să știe niciodată. Un plic alb, sigilat, cu numele „Daria” scris de mână, în interior.
Un plic pe care ea îl ascunsese acolo, cu mulți ani în urmă, când încă îl iubea și când se temea că îl va pierde. Ce avea el cu plicul? Nu a spus nimic bunicului Ion. S-a urcat la serviciu, dar tot drumul a fost măcinată.
Cum știa Victor de plic? Apoi și-a amintit: în ultimul an de căsnicie, în timp ce el dormea, ea îl găsise o dată căutând prin dulapuri. Dar nu a spus nimic. Pe seară, Victor a sunat din nou.
De data asta, ea nu a mai lăsat telefonul să sune. A răspuns imediat. „Bună, Daria. ”
„Victor.
Ai sunat de trei ori dimineața. Ce vrei? ”
„Trebuia să îți spun ceva. Ceva important.
”
„Spune. ”
„Nu acum, la telefon. Ne vedem mâine la prânz, la casa veche a mamei. Uite, trimit adresa.
”
„Am fost acolo de o mie de ori. Când ai decis? ”
„Te rog, Daria. Un singur lucru.
Vino. ”
L-a închis. S-a simțit ca și cum pieptul i s-ar fi umplut cu plumb. Aerul a devenit rece.
Sâmbătă dimineață, s-a trezit devreme, a băut cafeaua și s-a pregătit ca pentru ceva important. A ales o rochie albastră, praf de pușcă, pe care o purtase la prima aniversare. A parcat în fața casei mamei lui Victor. Casa în care murise mama lui, în primul an al căsniciei lor, exact în aceeași vară în care el o ceruse în căsătorie.
Victor moștenise casa și o păstrase aproape intactă, ca un muzeu dedicat unei femei pe care o iubise mai mult decât pe oricine. „Mănânci bine? ” a întrebat Victor când a coborât din mașină. „Tu de ce ai sunat, Victor?
” a spus ea. „Pentru că am găsit ceva. În podul de la blocul tău. Din cutia mea.
”
„Știam. ”
„Știai? Atunci de ce ai pus-o acolo? ”
„Pentru că nu o doream în casa noastră.
”
„Dar o doreai pentru tine? ”
A scos din buzunar plicul alb, intact, cu numele „Daria” scris de mână. L-a ținut în palmă, ca pe ceva fragil. „Știi ce este?
”
„Nu am deschis. Dar am văzut ce este scris. ”
„Este o scrisoare. ”
„O scrisoare, Daria.
Am scris-o în iarna asta, în primele zile de după divorț. Când încă te căutam în fiecare noapte. ”
„De ce se pare că plânsese? ” a întrebat ea, cu ochii uscați, dar cu inima frântă.
„Nu am deschis. Și nu am să o citesc. Este a ta. Nu am dreptul să o citesc.
”
„Atunci de ce mi-o dai acum? ”
„Pentru că am făcut ceva. În noaptea asta mi-am dat seama. ”
A scos o a doua hârtie din buzunar.
O declarație de boală. În creion, cu litere negre: „Mă întorc. Nu pentru noi, dar pentru tine, pentru copilul pe care îl port în suflet. ”
A încremenit.
„Ți-ai dorit un copil, nu-i așa? ” a spus Victor, cu vocea frântă. „Ai avut o sarcină în urmă cu patru ani, dar ai pierdut-o. Nu mi-ai spus nimic.
”
„Știai? ” a șoptit ea. „Am văzut actele în ziua în care m-ai părăsit. Nu am spus nimic.
Dar am fost mic. Nu mai îmi doresc asta. ”
„Victor, ce vrei să faci acum? ”
„Vreau să nu o risipim pe asta.
Nu vreau să te pierd din nou. ”
„De ce spui toate astea? ”
„Pentru că, Daria, nu am încetat să te iubesc. Am încetat să am curaj.
Și acum am curaj. ”
L-a privit. Din ochi i-au curs lacrimi pe care nu le mai văzuse până atunci. Nu a răspuns.
S-a întors, a intrat în mașină și a pornit motorul. El a rămas pe loc, cu plicul în mână, privind-o cum pleacă. La capătul străzii, Daria a oprit mașina, a luat telefonul și l-a sunat. „Victor?
”
„Da? ”
„Ne vedem mâine la prânz. La casa ta. ” a făcut o pauză.
„Și vei veni pregătit. ”
A închis. Victoria, victoria. Dar nu acesta este sfârșitul.
Sâmbăta viitoare, a primit un pachet prin poștă. Un plic, fără expeditor. În interior, o poză alb-negru a unei femei tinere, cu părul blond, care ținea în brațe un copil. Pe spate era scris numele complet al unei femei pe care nu o cunoștea.
„Elena Vasilievna” și un an: 1987. Sub acestea, un mesaj: „Întreabă-l pe Victor despre sora lui. ”
Daria a simțit cum i se face rău. Sângele i s-a scurs.
Victor nu avusese niciodată o soră. El era singurul copil. Și nu știa ce înseamnă acest nume. Totul s-a schmburat din nou.
Când Victor a venit la prânz, a găsit-o pe Daria în prag, cu poza în mână. „Cine este Elena Vasilievna, Victor? ”
Victor a închis ochii. A pălit.
A scos un scaun din bucătărie, l-a întins pe masă și a privit-o mult timp. În cele din urmă, a zis:
„A fost sora mea. A murit acum treizeci de ani. Nimeni nu știe despre ea, Daria.
Doar mama a știut. Și eu. Și acum tu. ”
„De ce nu mi-ai spus?
”
„Pentru că nu am vorbit niciodată despre ea. Era o poveste pe care mama o încerca să o îngroape. ”
„Dar ce este această poză? De ce ți-a trimis cineva?
”
„Am făcut câțiva dușmani, Daria. După divorț, în afaceri. Este cineva care vrea să-mi zdrobească familia. ”
„Familia?
” a râs Daria înfundat. „Ce familie, Victor? Noi nu mai suntem familie. ”
„Dar am putea fi din nou.
”
„Asta nu se întâmplă. ”
Amărâciunea a fost spulberată de un alt sunet. Telefonul a zdrăngănit. Un număr necunoscut.
„Daria Larina? ” a întrebat o voce străină, cu un ton net. „Cine e? ”
„Sunt Marina.
Marina Andreeva. Vreau să ne întâlnim. Am ceva important să-ți spun despre Victor. ”
Peisaje noi.
O femeie tânără, elegantă, cu un copil în brațe. „E fiul lui Victor. ” a spus ea rar. Daria a închis telefonul.
S-a prăbușit pe canapea. A privit poza, apoi scrisoarea, apoi pe Victor, care stătea nehotărât în fața ei. „Ai un copil? ” a spus ea.
„Nu știu. Nu am știut niciodată. ” a zis el, cu vocea groasă. „Nu ai știut?
Cu ce fel de viață ai trăit, Victor? ”
Cei doi s-au privit unul pe altul, pierduți. Peste ei ploua o ploaie rece. Din senin, Victor a făcut un pas către ea, dar Daria a ridicat mâna să-l oprească.
„Nu. Nu acum. Am nevoie să gândesc. ” a zis ea, și s-a cufundat în tacere.
Dar în adâncul ei, știa că nimic nu mai era ca înainte. Nu a fost niciodată așa de simplu pe cât credea ea.