S-au întors bronzați și gălăgioși, cu brățări de plastic și cu aerul că scara blocului trebuia să-i aștepte cu ușa deschisă. Florin a urcat primul, împingând trollerul cu genunchiul. Mihaela venea după el cu o pălărie albă de stațiune. Maică-sa, Veronica Barbu, respira greu după etaje, dar tot găsea putere să comande.
— Florine, nu lipi geamantanele de perete. La tatăl tău e praf pe palier. Mihaela, dă-mi cheia că deschid eu. Vechea cheie a intrat în broască, dar ușa nu s-a mișcat.
Florin a râs, apoi a schimbat yala. A încercat încă o dată, apoi a bătut cu nodurile degetelor în ușă. — Tată, deschide, am ajuns. Din spatele ușii s-au auzit pași.
Nu erau pașii mei. S-a tras un zăvor nou. Ușa s-a deschis pe lanț și prin deschizătură s-a uitat o femeie pe la 40 de ani, cu mâinile ude de la curățenie. — Pe cine căutați?
Florin a făcut un pas înapoi. — Cum adică pe cine? Aici stă tata. — A fost.
Acum apartamentul este al meu. — Dumneavoastră cine sunteți? — Sunt noua proprietară. Domnul Nicolae mi-a vândut apartamentul acum o lună.
Mihaelei i-a pierit zâmbetul. Veronica a ridicat punga cu magneți de frigider, de parcă plasticul acela ar fi putut dovedi dreptul lor de a sta pe palier. — Doamnă, ce vă permiteți? Unde este domnul Nicolae?
— Nu știu. Mi-a lăsat un plic pentru Florin. A zis să nu port discuții de familie pe scară. Femeia a scos un plic alb, gros, fără nume pe el.
Florin nu l-a luat imediat. Se uita peste umărul femeii, spre locul unde fusese dulapul lui cu scule. Era gol. Pe hol, în locul pantofarului vechi, stătea o bancă îngustă.
Pe cuier atârna o geacă albastră străină, iar pe jos lucea un covoraș gri nou. — Florine, ce-i circula asta? a șoptit Mihaela. El a luat plicul, dar nu l-a deschis acolo.
S-au întors în mașină fără să scoată un cuvânt. Abia când au ajuns acasă, la ei, Florin a rupt plicul. Înăuntru era un bilet scris de mâna tatălui său și un extras de cont. „Florine, am plecat.
Nu mai suport gălăgia voastră și nici grijile pe care mi le faceți. Mi-am vândut apartamentul și mi-am luat o garsonieră în Brașov. Banii din cont sunt pentru tine, să nu spui că nu m-am gândit la tine. Nu mă căuta.
”
Florin a citit biletul de două ori, apoi l-a lăsat să cadă pe masă. S-a uitat la extras. Suma era mare, dar nu conta. În capul lui răsuna doar o frază: „Nu mă căuta.
”
— Florine, vorbește cu mine, a zis Mihaela. — Știa dinainte, a răspuns el încet. Știa că venim. A încuiat ușa și a plecat înainte să ajungem noi.
Veronica a ciocănit în rama ușii. — Bun-socru-tău a fost mereu un țăran ciudat. Ce vrei? Acum ai banii lui.
Asta contează. Florin a strâns extrasul în mână și a ieșit din cameră. A stat o vreme pe balcon, uitându-se la blocul de vizavi, la luminile aprinse pe întuneric. Acolo, sus, unul dintre ele era al tatălui său.
Sau poate nu mai era. În seara asta nu avea să afle. A sunat la numărul tatălui. Soneria a sunat, dar nimeni nu a răspuns.
A sunat din nou. Nimic. A doua zi dimineață, Florin a plecat la Brașov fără să spună nimănui. A stat în mașină în fața garsonierei închiriate, uitându-se la fereastra de la etajul trei.
Nu era nicio lumină aprinsă. A coborât, a sunat la interfon. Un bărbat a răspuns:
— Cine e? — Sunt Florin, fiul lui Nicolae Barbu.
El locuiește aici? — Aici nu locuiește niciun Nicolae. Am cumpărat garsoniera asta acum două săptămâni. Dar cine ești tu?
Florin a rămas cu urechea lipită de interfon. În spatele lui, în parcare, o mașină roșie a pornit motorul. A sfârâit și a plecat încet, spre ieșirea din oraș. El nu era sigur, dar i s-a părut că a zărit prin parbriz o pereche de ochi cunoscuți.
N-a apucat să se întoarcă bine, mașina a virat pe drumul național. Florin a stat acolo mult timp. Nu a sunat la poliție. Nu a sunat la mama lui.
A căutat în buzunar plicul. Era gol. Înăuntru nu mai era nimic. A condus înapoi fără grabă.
Când a ajuns acasă, Mihaela îl aștepta pe canapea, cu brațele încrucișate. — Unde ai fost? — La tata. — Și?
— Nu mai e acolo. Garsoniera a fost vândută. — De cine? — De un tip care nu îl cunoaște.
Mihaela s-a ridicat. — Florine, tatăl tău ne joacă feste. Vinde un apartament, apoi dispare. Cine face așa ceva?
— El. El face. Ea a tăcut o clipă, apoi a zis:
— Ce-ai de gând să faci? — N-am de gând.
Doar aștept. — Până când? — Până când o să apuce să-mi trimită alt plic. Sau până când o să-mi spună cineva ce s-a întâmplat cu el.
A doua zi a venit un plic pe adresa lui, fără timbru, cu numele lui scris de mână cu pixul. Înăuntru era o cheie de la o boxă din garajul de lângă bloc. Pe cheie atârna o etichetă mică, cu un cod: 47. Florin s-a dus acolo în aceeași seară.
A deschis boxa, dar nu a intrat. În interior, luminat de un bec galben, se vedea o masă de lemn, un scaun și un dosar gros pe masă. Pe capacul dosarului era scris cu marker: „Pentru Florin. Nu deschide în fața nimănui.
”
Florin a stat în prag mult timp. Apoi a băgat cheia în broasca ușii, a încuiat-o din nou, din exterior, și s-a dus acasă. Nu i-a spus nimic Mihaelei. Și-a zis că dosarul acela poate aștepta.
Dar știa că nu are să doarmă liniștit până nu află ce ascunde. În noaptea aceea, s-a întors la boxă. A deschis-o. S-a așezat pe scaun.
A deschis dosarul. Pe prima pagină erau poze cu el, cu Mihaela, cu verișoara lui, cu toată familia, făcute din parcare, de pe stradă. Sub poze, o listă de adrese și numere de telefon. Pe ultima pagină era scris: „Contul tău a fost golănit acum trei zile.
Cine a făcut asta, afli dacă deschizi plicul de la avocat. ” Pliсul acela era în sertarul de sus. Florin a ridicat mâna să îl ia, dar a rămas cu mâna în aer. A întors dosarul.
Pe spatele paginii, o singură propoziție: „Caută după masă. ”
El a ridicat masa. Sub ea, lipit cu scotch, era un plic maro. L-a deschis.
Înăuntru erau actele de vânzare a apartamentului tatălui său, dar nu către femeia care deschisese ușa. Către o firmă pe numele unei persoane pe care o știa foarte bine. Și-a dat seama atunci că tatăl lui nu plecase de bunăvoie. I se făcuse rău citind numele.
A sunat la avocat, dar avocatul nu răspundea. Pe robot, o voce spunea: „Tot ce trebuie să știi este în plic. De acum, nu te mai cunosc. ”
Florin a închis telefonul.
S-a uitat la plicul maro deschis. În el, pe lângă acte, era un bilet de tren vechi, cu data de acum douăzeci de ani, pe ruta Constanța – Brașov. Pe bilet, cu creionul, era scris: „Îți mulțumesc, măi băiete. Ai grijă de tine.
” Florin a simțit că nu mai înțelege nimic. Dar un lucru era clar: nu venise acasă să își ia magneții de pe frigider. Venise să afle ce s-a întâmplat cu tot ce credea că știe. În noaptea aceea nu a dormit.
A stat cu plicul în mână și s-a uitat la numele de pe acte. Nu putea să creadă că cineva din familia lui ar fi putut să vândă apartamentul tatălui său. Dar acolo era numele, negru pe alb. A doua zi, la ora opt, a sunat la ușa fostului vecin de palier.
Bătrânul l-a privit îndelung. — Florine, tatăl tău nu a vândut nimic. Dar cineva a făcut rost de semnătura lui. N-am vrut să mă amestec, dar mi-a lăsat un plic pentru tine, în caz că vii.
Bătrânul i-a întins un plic alb, mototolit. Înăuntru, o înregistrare audio pe un card. Florin l-a ascultat în mașină. Pe înregistrare, vocea tatălui său spunea: „Florine, dacă asculți asta, înseamnă că am plecat definitiv.
Nu am vândut nimic. Toate actele au fost falsificate. Nu știu cine, dar e cineva din familie. Tu ești singurul care poate opri ce a început.
Caută în garajul de la fostul loc de muncă, la sertarul cu chei. Cheia 47 duce la dosarul care îți va arăta tot. Ai grijă, Florine. Nu ai în cine avea încredere.
”
Florin a oprit înregistrarea. A rămas cu privirea în gol. În spatele lui, pe bancheta din spate, un plic galben apărea de sub o revistă veche. Nu era acolo înainte.
El l-a luat. Înăuntru, un bilețel scris de mână: „Acum știi. Întâlnire la gară, mâine, ora șapte seara, peronul 4. Vino singur.
Dacă nu vii, pierzi tot. ”
Florin a citit bilețelul de trei ori. Se uita la mâna care scrisese, dar nu recunoștea scrisul. A tras adânc aer în piept.
Avea o singură noapte să decidă dacă se duce sau nu. Dar, undeva, în fundul minții, știa deja răspunsul. Avea să se ducă. Și avea să afle cine a fost cu adevărat tatăl lui.
A plecat la gară în seara următoare, cu două ore mai devreme. A stat ascuns în parcare, uitându-se la peronul 4. La ora șapte, un bărbat în palton a coborât dintr-un tren și a rămas lângă banca de lângă scara pietonală. Florin a ieșit din parcare.
S-a apropiat. Bărbatul s-a întors încet. Nu era tatăl lui. Era un om pe care îl văzuse o singură dată, cu ani în urmă, la o nuntă, unde jucase ca invitat-un unchi de-al mamei, pe care nu îl cunoștea bine.
— Florin, a zis bărbatul. Am o poveste lungă pentru tine. Tatăl tău nu a fugit. A fost forțat să plece pentru ca tu să fii în siguranță.
Ce-ți spun acum schimbă tot. Dar trebuie să îmi promiți că nu spui nimănui, nici măcar Mihaelei. Florin a simțit cum i se strânge stomacul. A privit în ochii bărbatului, care nu clipeau.
— De ce? a întrebat. — Pentru că ea e cea care a semnat actele de vânzare. Florin a rămas cu mâinile în buzunare, fără să scoată un sunet.
Bărbatul s-a apropiat și un pas mai mult. — Ți-am arătat dosarul de care tatăl tău ți-a vorbit. Acum tu alegi ce faci mai departe. Dar important e să știi că nu e vina ta.
El s-a întors și a dispărut în mulțime. Florin a rămas acolo, pe peron, până când trenul de noapte a plecat. Apoi și-a scos telefonul. Pe ecran era un mesaj de la Mihaela: „Florine, unde ești?
Mama a zis că ai plecat la gară. Totul e bine? ” El a citit mesajul de câteva ori. Apoi a închis telefonul și l-a pus în buzunar.
S-a întors spre strada care ducea spre casă. Dar nu a pornit-o. A rămas pe loc, cu mâinile în buzunare, uitându-se la becurile de pe peron, care pâlpâiau o dată, apoi s-au stins. A doua zi, la opt dimineața, a sunat la ușa Mihaelei.
Ea era în bucătărie, cu o cană de ceai. — Florine, ce s-a întâmplat? Ai fața trasă. El a pus pe masă un plic maro, pe care scria „acte vânzare“.
Ea s-a uitat la el, apoi la el, apoi înapoi la plic. — Ce e asta? a întrebat cu voce subțire. — Deschide-l.
Ea a deschis plicul. Înăuntru era o copie a actului de vânzare a apartamentului tatălui său, dar semnătura de pe el era a ei. — Florine, pot să explic… — Explică.
Dar ea nu a mai zis nimic. S-a așezat pe scaun, a lăsat actele pe masă și a acoperit fața cu mâinile. Florin a rămas în picioare, lângă ușă, cu spatele lipit de toc. După un timp, a întrebat:
— De ce, Mihaela?
— Mama ta a zis că e mai bine așa. Că tatăl tău nu mai era în regulă și că trebuia să ieșim din situația asta. Florine, nu am vrut să îți fac rău. Am crezut că o să înțelegi.
— Să înțeleg ce? Că tu ai semnat în locul lui? Că tu ai fost cea care l-a gonit pe tata din propria casă? — Nu l-am gonit!
El a plecat. Nu am avut de ales. Mama ta mi-a zis că dacă nu semnez, pierdem tot. Avea datorii, Florine.
Mult mai mari decât credeam. Iar noi… noi avem copiii noștri. M-am gândit la ei.
— La copii? Și la tata? Cine s-a gândit la el? Ea a ridicat capul.
Ochii îi erau roșii. — Florine, nu îți spun decât atât. Dar dacă vrei să știi totul, întreabă-ți mama. Ea știe mai multe decât mine.
Florin și-a tras un scaun și s-a așezat în fața ei. — Povestește-mi tot. De la început. Mihaela a băut o gură de ceai.
A oftat. A privit spre fereastră. — Tatăl tău a avut o afacere cu un partener, în urmă cu mulți ani. Afacerea a mers prost.
Partenerul a dispărut cu banii și cu actele firmei. Tatăl tău a rămas cu datorii. Le-a plătit din banii lui, dar nu a reușit să le achite pe toate. Apoi a venit banca.
Și mama ta a zis că există o singură cale: să vindem apartamentul, să scăpăm de datorii, să începem de la zero. — Dar de ce nu mi-a spus? — Pentru că nu voia să te amestece. El a zis că nu vrea ca tu să plătești pentru greșelile lui.
Dar mamă-ta a zis că dacă semnăm actele fără să îl întrebăm, el va înțelege că e pentru binele familiei. Eu am semnat. N-a fost decizia mea, Florine. Dar am făcut-o pentru ca noi să putem merge mai departe.
Florin a închis ochii. Simțea că i se rupe ceva în interior. În tot acest timp, el crezuse că tatăl lui îl părăsise. Crezuse că e un om bătrân și încăpățânat, care plecase fără un cuvânt.
Dar nu era adevărat. Tatăl lui fusese forțat să plece. Iar soția lui, femeia cu care își petrecuse ultimii douăzeci de ani, semnase actele care îl alungaseră. — Unde e tata acum?
a întrebat. — Nu știu. Mi-a lăsat un număr de telefon, dar nu mai răspunde. — Dă-mi-l.
Ea a scris numărul pe o hârtie și i-a întins-o. Florin a privit hârtia. Era scris cu creionul, cu litere mărunte. Și-a introdus numărul în telefon.
A format. Soneria a sunat de două ori, apoi un mesaj automat a răspuns: „Aparatul nu este disponibil. Lăsați un mesaj. ” A închis.
S-a ridicat. — Florine, unde te duci? — La mama. A ieșit fără să se uite înapoi.
A urcat la apartamentul Veronicăi. Ea i-a deschis ușa, cu un halat de casă, și l-a privit țintă. — Ce vrei, Florine? — Știi de ce am venit.
Deschide. Ea a oftat și l-a lăsat să intre. S-a așezat pe canapea, cu mâinile în poală. — Florine, tot ce am făcut, am făcut pentru tine.
Tatăl tău nu mai era bine. Nu voia să înțeleagă că trebuia să ne ajutăm singuri. Acum ai o casă, ai o viață, ai tot ce îți trebuie. — Mama, el e tatăl meu.
Tu l-ai gonit. — L-am gonit? El a plecat. El a semnat actele.
Dacă a fost o greșeală, a fost și metoda lui. Dar eu nu i-am pus cuțitul în gât. — Mihaela mi-a zis că tu ai pus-o să semneze. Veronica a râs scurt și sec.
— Mihaela? Femeia aia care nu a stat o zi cu copiii în brațe? Vrei să mă acuzi pe mine? Eu sunt mama ta, Florine.
— Care mi-a vândut apartamentul tatălui meu. — Nu ți l-am vândut! L-am vândut pentru a acoperi datoriile lui, care ne afectau pe toți. Dacă vrei să știi exact cine e de vină, vorbește cu avocatul lui.
Dar el nu mai e printre noi. — Ce vrei să spui? — Avocatul lui a murit acum trei săptămâni. Accident de mașină.
Singur. Pe un drum de munte. Florin a simțit cum i se taie picioarele. S-a așezat pe un scaun.
S-a uitat la mama lui care nu clipea. — Mama, tu știai că e mort? Ai știut și nu mi-ai spus? — Nu era treaba ta.
Treaba ta era să îți vezi de viața ta. Și nu avea să te ajute la nimic dacă aflai. — Mama, asta e viața tatălui meu. În acel moment, telefonul lui a vibrat.
Era un mesaj de la un număr necunoscut: „Dacă vrei să-l mai vezi o dată pe tatăl tău, vino singur la vechea fabrică. Azinoapte, la 11. Adu plicul cu actele vânzării. Nu veni cu nimeni.
” Florin a citit mesajul o dată. A ridicat privirea spre Veronica. Ea s-a uitat la telefonul lui. — Mesaj de la cine?
— De la cineva care știe unde e tata. — Și tu te duci? — Da. — Nu te duce, Florine.
E o capcană. — Și dacă nu mă duc, ce? Îl las să moară singur pe undeva? Veronica a rămas tăcută.
Florin a ieșit fără să mai spună nimic. A coborât scările în fugă. Noaptea, la ora unsprezece, a parcat mașina lângă fabrica veche. În parcare nu mai era nimeni.
A luat plicul cu acte. A intrat pe poarta ruginită. În interior, un singur bec ardea. Lângă un stâlp, cu mâinile legate la spate, stătea tatăl său.
Bătrân, slăbit, dar viu. — Florine, ai venit. Chiar ai venit. — Tata…
Ești tu? — Da, sunt eu. Dar nu am mult timp. Cei care m-au ținut aici vin în curând.
Ascultă-mă cu atenție. Tu ai dosarul. În dosarul acela este tot ce trebuie să știi ca să ne îndreptăm greșelile. Nu lăsa pe nimeni să ți-l ia.
Nici pe mama ta, nici pe Mihaela, nici pe avocatul acela mincinos. — Dar de ce, tată? De ce au făcut asta? — Pentru bani, Florine.
Pentru că noi doi eram singurii care știam adevărul despre afacerea cu partenerul lui. Iar ei voiau ca adevărul acela să moară odată cu noi. Dar tu ești acum singurul care îl mai cunoaște. În spate s-au auzit pași.
Tatăl lui a zis încet:
— Du-te! Du-te acum! Nu te opri pentru nimeni! Florin a făcut un pas înapoi.
Din întuneric au ieșit doi bărbați. Unul dintre ei era avocatul lui, pe care îl credea mort. Avocatul a zâmbit și a ridicat o armă. — Florine, mi-ai făcut o surpriză.
Dar acum ai să ne dai dosarul.