La înmormântarea soțului meu, toți plângeau. Rudele lui plângeau mai mult decât oricine, dar lacrimile lor nu erau de durere, ci de lăcomie. În timp ce slujba se termina, ele începuseră deja să pună condiții: eu nu primesc nimic, totul le aparține lor. Stăteam liniștită, cu privirea în pământ, iar ele își șopteau între ele, zâmbind satisfăcute.
Dacă ar fi știut că soțul meu era, de fapt, viu… dar nu știau. Nimeni nu știa.